Considerat a fi un apanaj al Occidentului, duelul apare ca un fenomen îndelung răspândit în rândul elitei României moderne, scoțând la iveală atitudini, comportamente și manifestări particulare prelungite până în contemporaneitate.
Se vorbește deseori despre modul în care istoriografia românească a rămas suspendată în timp, chiar și după aproape trei decenii de la ieșirea din constrângerea ideologică ce a redus pentru circa jumătate de secol orizonturile de cercetare la marile teme considerate a fi conforme cu regimul. Atunci, pentru a fi istoric, înainte de rigoarea metodologică și lectura critică a izvoarelor, atât de necesare pentru fundamentarea unui demers de calitate, trebuia să dovedești contribuția la marele ideal, acela al făuririi omului nou.
Există, totuși, și semne că această paradigmă adânc înrădăcinată începe să fie înlocuită treptat de noi metode și direcții de abordare, ale unor oameni realmente pasionați și bravi, dedicați întru totul unei munci de Sisif care, în final, ajunge să scoată la iveală aspecte politico-sociale și culturale nebănuite. Unul dintre aceștia este Mihai Chiper, cercetător al Academiei Române la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, a cărui carte, Pe câmpul de onoare: o istorie a duelului la români, a fost lansată la Librăria Humanitas de la Cișmigiu pe 6 decembrie 2016, fiind al șaptelea titlu din colecția Societate & civilizație. Discuția care a însoțit prezentarea lucrării, moderată de Radu Gârmacea, redactor-șef al editurii, i-a avut ca invitați, alături de autor, pe Constanța Vintilă-Ghițulescu, cercetător și coordonator al seriei mai sus amintite, și pe Cătălin Ștefănescu, publicist și realizator TV.
În pofida percepției generale a duelului ca fiind un fenomen marginal, nespecific societății românești, întocmai după spusele domnului Gârmacea, acest tip de confruntare este „personajul principal” al cărții, așa cum remarca domnul Ștefănescu, un personaj complicat, în manifestarea căruia onoarea și spiritul de sincron cu Occidentul nu pot fi înțelese separat. Duelul înseamnă cu mult mai mult decât confruntarea propriu-zisă: dincolo de imaginea stereotip perpetuată de producțiile cinematografice, aceea a dimineții cețoase, a câmpului pustiu și a celor doi opozanți, fiecare ferm convins că îl va ucide pe celălalt, găsim un întreg ritual, cuprins într-un cod al conduitei deosebit de riguros ce trebuia respectat cu strictețe de către participanți[1].
Intervenția domnului Chiper lămurește și mai mult explorarea acestor afaceri de onoare, așa cum au fost numite în sursele vremii. Ca fenomen elitist prin excelență, se regăsesc, în rândul celor care se provoacă la duel, politicieni, membri ai corpului ofițeresc și jurnaliști. Pentru fiecare categorie, miza este aceeași, apărarea onoarei, dar percepută în ipostaze diferite: în cazul celor dintâi, onoarea blazonului, în ceea ce privește a doua categorie, onoarea militară, iar în ultimul caz, onoarea de tip deontologic, tradusă printr-o dorință de dobândire a prestigiului socio-politic.
Pasaje din literatura memorialistică și epistolară redate în carte surprind întocmai modul cum practica duelului începe să se infiltreze în societatea românească și să fie adoptată de tinerii fii de boieri, o parte dintre care aveau să se regăsească câteva decenii mai târziu printre fruntașii pașoptiști. În acest sens, doamna Vintilă-Ghițulescu a lecturat o secvență edificatoare din scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri, referitoare la întâmplări din vremea domnitorului Caragea[2]:
Anarhia domnea în toate, și lesnirea de a da cu pistolul în oameni devenise la modă[3].
În lipsa unei reglementări și normări a duelului, imprevizibilul joacă un rol primordial în aceste întâlniri, deznodământul putând fi unul tragic. Astfel, în urma unei dispute izbucnite după o petrecere, ajung să scoată pistoalele și să se ucidă reciproc Iancu Caragea, fiul lui Costache Caragea[4] și Dimitrachi Bărcănescu[5].
Pestre trei zile, două dricuri se urmau unul după altul, ducând la locașul cel vecinic pe doi din tinerii cei mai eleganți și mai frumoși ai Bucureștilor[6].
La momentul înfăptuirii Unirii Principatelor, duelul devine o îndeletnicire din ce în ce mai prezentă în cercurile înalte de la București și Iași, un veritabil factor reglator menit să fundamenteze schema relațiilor sociale, așa cum observa Cătălin Ștefănescu. În condițiile nevoii consolidării noului stat, după spusele lui Mihai Chiper, onoarea, ca valoare culturală intrinsecă specifică tiparului mental modern de filieră apuseană, devine o condiție sine qua non a definirii și potențării calității de cetățean, deci a recunoașterii apartenenței individuale la corpul național; pierderea onoarei însemna excluderea socială și anularea identității.
Din perspectivă juridică, însă, se produce un paradox. Chiar dacă provocarea la confruntarea armată este pedepsită conform stipulărilor Codului Penal adoptat în timpul lui Cuza, mai ales în cazul uciderii adversarului, condamnații fie primesc o sentință simbolică, fie sunt grațiați, întrucât, pe de-o parte, statul și societatea percep necesitatea duelului ca modalitate de afirmare a onoarei personale, iar, pe de altă parte, justiția se vede depășită în a se pronunța în chemările în instanță datorate duelurilor, întrucât ambele părți invocă, practic, un concept abstract, imaterial, iar stabilirea unui temei juridic concret se dovedește a fi anevoioasă, chiar imposibilă în anumite cazuri[7]. Mai mult, printre participanții la duel se găsesc deseori magistrați sau avocați.
În rândurile armatei, văzută în secolul al XIX-lea drept „școala patriotismului”[8], duelul devine un veritabil raison d’être, parte integrantă și definitorie a onoarei ofițerești colective, dar și individuale, onoare pusă în slujba datoriei supreme, aceea de apărare a tronului și a patriei[9]. Această instituție își dovedește rolul fundamental în perpetuarea duelului și în canalizarea manifestării violenței într-un cadru controlat, cel al cazărmii militare, căpătând totodată valențe selective; cei slabi, incapabili să accepte o provocare la duel și să își apere onoarea erau, automat, eliminați.
Cartea dărâmă și alte preconcepții privitoare la duel, surprinse de vorbitori și exemplificate de autor. Două dintre ele vizează orizontul literar; dintre acestea, prima, adusă în discuție de Constanța Vintilă-Ghițulescu, se referă la lupta pentru câștigarea inimii unei femei, care, de fapt, își are locul ca motiv central doar în scrierile de ficțiune. Concret, se regăsește ca miză mai degrabă responsabilitatea pe care un bărbat și-o asumă pentru protejarea unei figuri feminime din viața sa, fie că este cea maternă sau femeia curtată. Cea de-a doua chestiune vizează scrierile lui Caragiale, pe care Mihai Chiper îl declară a fi un „dușman” al cărții sale. Dovezile concrete ale celor 1.200 de afaceri de onoare identificate în cursul cercetării în presă și sursele de arhivă contrazic imaginea societății românești de la cumpăna secolelor XIX și XX creionată de dramaturg și ironia profundă care răzbate din galeria portretelor umane create de acesta, receptate ca o realitate prevalentă a epocii, capcană în care cad și istoricii, care, la rândul lor, le percep ca atare.
De asemenea, cele cinci anexe de la sfârșitul cărții oferă lămuriri statistice asupra unor chestiuni generale cuprinse în afacerile de onoare, dacă s-a mers până la duel sau a existat o mediere pașnică a diferendelor (A), dar și aspecte mai concrete, precum motivațiile duelurilor (B), consecințele acestora (C ─ aici interesând cu precădere rata mortalității, care, contrar opiniei generale, este scăzută, fiind înregistrate oficial doar 17 decese, iar rănirile grave cifrându-se undeva la 60), categoriile socioprofesionale implicate (D), precum și armele utilizate, respectiv deznodământul luptei în funcție de acestea (E, F ─ care relevă o preferință pentru pistol în detrimentul spadei) [10].
Parcurgând un itinerariu în aparență eclectic, cu începuturi situate sub auspiciile patosului generației pașoptiste și al spiritului de camaraderie junimist, trecând către demnitatea emanată de spiritul cazon și încleștările de la tribuna parlamentară sau de pe pagina de titlu, ligi studentești și motivații naționale, ajungem către ultimele tresăltări ale fenomenului, în rândul extremei drepte și ale intelectualității interbelice. Onoarea răzbate unanim ca valoare supremă de apărat, iar duelul e mijlocul prin care se exprimă și se descarcă o violență controlată, atât de necesară pentru exercitarea integrității masculine.
În societatea actuală, rostul duelului poate părea nu doar confuz, ci de-a dreptul irațional. Duelul modern nu a fost o instituție cu valențe judiciare, legată de idea de dreptate- în sensul e dispută între două părți, dispută care necesită o sentință dată cu vârful spadei sau cu un glonț bine țintit-, cum deseori se crede. Duelul afirma dreptul fiecăruia de a-și cultiva onoarea în raport cu propria imagine de sine, în raport cu felul în care era privit, evaluat și respectat de cei din jurul său. Ritualul reprezenta un sistem de distribuție a respectului, pentru că presupunea egalitatea socială a combatanților[11].
[1] Domnul Ștefănescu aduce în discuție remarcabilul debut al lui Ridley Scott, The Duellists (1977), care prezintă întocmai etapele și rigoarea desfășurării unui duel, așa cum este ilustrată aici în confruntările succesive, desfășurate de-a lungul vieții, dintre doi locotenenți, foști partizani ai Războaielor Napoleoniene, D’Hubert (Keith Carradine) și Feraud (Harvey Keitel).
[2] Ioan Vodă Caragea, domn al Țării Românești între 1812-1818.
[3] Mihai Chiper, Pe câmpul de onoare: o istorie a duelului la români., Editura Humanitas, București, 2016, p. 27.
[4] Fiu al lui Nicoale Vodă Caragea (domn al Munteniei între 1782-1783) și vărul lui Ioan Vodă.
[5] Nepot al Raliței, soția lui Costache.
[6] Mihai Chiper, op. cit., p. 27.
[7] Duelul mortal dintre conservatorii Nicolae Filipescu și George Em. Lahovary și procesul care i-a urmat, cărora autorul le dedică o tratare amănunțită în capitolul referitor la lumea politică, este exemplul cel mai elocvent, prin verva fără precedent stârnită în presă și dezbaterile parlamentare. Întreaga afacere de onoare se încheie cu achitarea lui Filipescu de către regele Carol I și oferirea unei despăgubiri simbolice familiei defunctului în valorare de un leu. Un alt duel celebru încheiat cu un deces este cel dintre jurnaliștii Spiru Prasin și Wolf Filkenstein, discutat de asemenea separat într-o secțiune dedicată onoarei de ziarist. Filkenstein scapă la rândul său, ispășind șase luni și o zi de închisoare.
[8] Apud Mihai Chiper, op. cit., p. 90, conform definiției onoarei ofițerești oferită de generalul Constantin N. Hârjeu (1856-1926).
[9] Ibidem, p. 91.
[10] Ibidem, pp. 331-336. Ca orice demers statistic, trebuie luată în considerare marja de eroare dată de cazurile neraportate, care, conform spuselor autorului, ridică cu mult cifra de 1.200.
[11] Ibidem, p. 10.