Naraţiunea serialului The Young Pope îmbină perfect creativitatea din spatele producţiei cu intrigi care au acurateţe istorică.
Serialul The Young Pope (Tânărul Papă) este o dramă regizată de Paolo Sorrentino pentru HBO. Regizorul este cunoscut pentru La grande Belezza, care i-a adus un Oscar, precum şi pentru cel mai recent film, Youth. The Young Pope prezintă povestea lui Lenny Bellardo (Jude Law), primul papă american. Planificat iniţial să fie o miniserie cu 8 episoade, succesul serialului a determinat producătorii să anunţe difuzarea sezonului al doilea, începând cu februarie 2017. Talentul regizorului de a transmite prin intermediul imaginii lumea intimă a personajelor descrie totodată spiritul religios al contemporanilor. Iar tensiunile care transpar în fiecare episod fac din serial o producţie cinematografică încântătoare, The Young Pope adresându-se unui public compus atât din credincioşi, cât şi din atei.
Acţiunea se petrece la Vatican, dar include filmări în America de Nord, Africa şi Puerto Rico. Contrar aparenţelor, în loc să sublimeze pontificatul, serialul este mai degrabă o satiră a Vaticanului. Sunt surprinse intrigile care se ţes în jurul Sfântului Scaun, însă fără a fi ocolite banalele slăbiciuni ale naturii umane, care fac parte chiar şi din viaţa Sfântului Papă. Drept urmare, serialul portretizează duplicitatea acestui erou, care nu este numai figura autoritară a Catolicismului, ci şi un om cu o viaţă interioară animată de nostalgii, dorinţe şi deznădejdi. Înţelegând că aceste tendinţe machiavelice se regăsesc chiar şi în ceea ce priveşte personalitatea Papei, spectatorului i se dezvăluie artificiile care scriu istoria şi care o modifică în funcţie de subiectivitatea umană.
Papa Pius al XIII-lea este cel mai tânăr papă, iar personajul său este controversat din numeroase motive: este italiano-american, neinfluenţat politic, vanitos, dar cu toate acestea fermecător. Acestui papă nu îi pasă ce cred ceilalţi despre el. Nu poate fi şantajat, lucru uşor de văzut în ciuda tuturor tentativelor secretarului cardinal de stat, Angelo Voiello (Silvio Orlando). Acestuia nu îi scăpă intimităţile Scaunului, astfel că Angelo face tot ce îi stă în putinţă pentru a-i sustrage Papei puterea şi admiraţia câştigată, însă fără succes. Papa doreşte să transforme Catolicismul într-o enigmă. Să secretizeze Religia, astfel încât să nu mai ajungă oricine la ea. Urmăreşte ca păcătoşilor să nu li se mai accepte mărturisirea, căci păcatele lor nu vor mai fi iertate. Papa îi ia peste picior pe toţi cei cu autoritate, mai ales din domeniul politic, îi sfidează şi îi ironizează, în timp ce anticipează fiecare mişcare vicleană. El manipulează din umbră fiecare pion sau eveniment, cunoscând totul asemenea lui Dumnezeu, cu care se şi identifică. Papa este un om supus, ca toţi ceilalţi — atei sau credincioşi —, destinului incontrolabil. Prin aceasta, el îşi poartă nenorocirea şi suferinţa asemenea oricărui om, iar evidenţierea elementului uman al figurii papale este ceea ce apropie spectatorul de subtilităţile religioase, sociale, politice etc.
Apare languros, fumând şi visând o revoluţie religioasă. Este suprins dezbrăcându-se şi înotând sau aşezând pe trupul antrenat rândurile de veşminte grandioase şi elegante de Papă. Uneori pare că trăieşte mult în imaginaţie şi tocmai misterul şi personalitatea sa contradictorie seduc pe oricine petrece puţin timp în preajma lui. Deşi tragem cu ochiul la aceste intimităţi de budoar, Lenny-omul şi Lenny-Papa sunt aceeaşi persoană, fascinantă şi atrăgătoare, dură şi plină de dorinţe, dar omogenă în mijlocul contradicţiilor sale.
Vanitatea sa delicioasă îl prezintă iniţial ca anti-erou. Pune întruna la îndoială existenţa lui Dumnezeu, declarând inclusiv că nu crede în El. În fapt, Lenny se consideră un Dumnezeu apt să modifice lumea şi deţine tot ceea ce este necesar pentru a schimba regulile rigide ale societăţii profund manipulate de dogmatism. Iar ce este cel mai încântător la Papă este faptul că acesta reprezintă în permanenţă cele două polarităţi: tensiunea care caracterizează liderul Bisericii Catolice şi stările conflictuale ale omului ales să deţină un asemenea privilegiu.
Visele lui sunt despre înfruntarea autorităţii absurde. Departe de a fi coşmaruri, acestea descriu credinţele şi dorinţele sale adânci.
And what else have we forgotten? We have forgotten to masturbate, to use contraceptives, to get abortions, to celebrate gay marriages, to allow priests to love each other, and even to get married. We’ve forgotten that we can decide to die if you detest living, we’ve forgotten to have sexual relations for purposes other than procreation without feeling guilty! To divorce, to let nuns say mass, to make babies in all the ways science has discovered and will continue to discover. In short, my dear, dear children, not only have we forgotten to play, we have forgotten to be happy. And there is only one road that leads to happiness. And that road is called freedom.[1]
Fiind un copil abandonat de părinţi, Papa se luptă să îşi accepte destinul. Lipsa părinţilor este marea durere, slăbiciunea sau secretul pe care îl poartă, în mod paradoxal, ca pe un scut. Vulnerabilitatea îl face blând şi înţelegător, dar şi dur, căci tot ce a avut vreodată de preţ a pierdut deja în copilărie.
Elementele vizuale fac din spaţiul serialului o lume idealizată, dar ancorată totodată în prezent. Tipic regizorului, referinţele artistice sunt nenumărate. Acestea includ arhitectura, pictura şi decorurile somptuoase. Genericul fiecărui episod îl prezintă pe Papă defilând de-a lungul a zece opere de artă care reprezintă indicii despre firul narativ al fiecărui episod. Componentei artistice i se adaugă inseparabila legătură cu religia şi cultura.
Cadrele sunt lungi şi au un suspans aparte, susţinut bine de muzică. Alteori, coloana sonoră este veselă şi haotică, subliniind lucrurile uzuale care pătrund inclusiv în sanctitatea Vaticanului, iar asta şterge din plictiseala vieţii Papei, la care s-ar fi aşteptat poate telespectatorii. Elementele de compoziţie precum lumina, unghiurile şi camera subiectivă permit spectatorului să experimenteze plenar spaţiul şi timpul filmic. Astfel sunt savurate decorurile şi îmbrăcămintea, dar şi acea zonă ascunsă, din spate, în care spectatorul poate recunoaşte cu uşurinţă marca regizorală.
Tonul general al filmului se simte ca un preludiu. Cadrele apar ba în clarobscur, ba cu o cromatică asemănătoare visului, efect care dă o adâncime deosebită scenelor şi modelează perspectiva cu ajutorul jocului de lumină şi umbră. Spectatorul pare să participe de fiecare dată la un secret. Personajele sunt portretizate atent, în perfectă armonie cu mecanica filmului. Dialogurile tăioase se întrepătrund cu blândeţea şi compasiunea care dizolvă tertipurile specifice jocurilor de putere. Stranietatea intenţiilor susţine evenimentele, iar această omogenitate care se simte în fiecare episod reuşeşte să creioneze eroul atipic. El este suficient de umanizat încât să îşi demonstreze graţia şi generozitatea tocmai prin atitudinea neobişnuită.
Cadrele suprarealiste îl prezintă pe Papă rugându-se în piscină, într-o parcare de benzinărie, arătând că sacrul este pretutindeni şi că nu depinde de ritualuri religioase. Când apare elegant şi grandios în hainele sale strălucitoare sau manipulator şi rece, cel mai la îndemână pentru alte personaje este să îl suspecteze că ar fi Antichristul, bisexualul, imoralul, suma tuturor tendinţelor care contrazic regulile Bisericii. Papa însă acceptă opoziţiile, unitatea sacru-profan, nu polaritatea obişnuită care împarte lumea în Bine şi Rău. În ceea ce îl priveşte, raţiunea şi emoţia pătrund dincolo de limitele clasice ale dogmei; el este cel care înţelege cel mai bine structura nevăzută a lumii. Chiar dacă el însuşi se portretizează drept nonconformistul care va stabili o nouă ordine, este atât de însufleţit de Dumnezeu, încât toată lumea îl consideră, până la urmă, un sfânt, în ciuda imprevizibilităţii şi a planurilor sale controversate.
The Young Pope este o producţie cinematografică valoroasă, cadrele sale fiind parcă desprinse din picturile renascentiste. Serialul provoacă intelectual atât prin imagine, cât şi prin iluziile care transpar din firul narativ. Papa Pius al XIII-lea este mai presus decât limitele rigide ale credincioşilor, motiv pentru care Lenny devine, în acelaşi timp, dovada existenţei şi a absenţei lui Dumnezeu.
[1] „Şi ce altceva am uitat? Am uitat să ne masturbăm, să utilizăm contraceptive, să facem avorturi, să celebrăm căsătoriile între homosexuali, să permitem preoţilor să se iubească, chiar să se căsătorească. Am uitat că putem hotărî să murim dacă detestăm viaţa, am uitat să întreţinem relaţii sexuale fără alte scopuri în afară de procreere, fără a ne simţi vinovaţi! Să divorţăm, să lăsăm călugăriţele să ţină Liturghia, să facem copii în toate modurile pe care ştiinţa le-a descoperit şi continuă să le descopere. Pe scurt, dragii mei copii, nu numai că am uitat să ne jucăm, dar am uitat să fim fericiţi. Şi este o singură cale de a ajunge la fericire. Iar calea aceea se numeşte libertate.”