Carte ― Soră de beţie,
De extaz
Şi nebunie ―
Magică bijuterie
De cuvinte
Şi imagini
Mâzgălite pe hârtie
Ion Minulescu, Rânduri pentru carte
Era o zi de iarnă sub comanda tiranicului viscol. Fiind o zonă de câmpie, zăpada atinsese câţiva metri în gospodăriile oamenilor. Ningea de trei zile. Am stat în cea mai mare parte din timp la bunica, întrucât avea două geamuri de pe care puteam vedea tot spectacolul de afară şi de unde se auzea mai bine şuieratul crivăţului. Hornurile tuturor caselor fumegau neîncetat, copacii dansau după muzica stridentă a vântului, iar culoarea cerului se armoniza cu întinderea albicioasă. Sania îmi era îngropată în nămeţi şi mă temeam că nu o voi mai putea scoate de acolo. În casă era raiul. Cămăruţa bunicii era mică și călduroasă, cu o sobă cu vatră, cu preşuri pe jos, carpete, tablouri şi icoane pe toţi pereţii, o masă, un scaun vechi din lemn. Prezenţa bunicii era centrul lumii, paradisul meu din copilărie, cauza supremă a fericirii. Am apucat să copilăresc în ruralul îmbibat în tradiţie, cu figurile vechi ale satului, moşi şi babe care-mi erau dragi ca băieţandrii de-o vârstă cu mine, cu joaca pe uliţă cât era ziua de mare, cu muncile câmpului, de care părinţii mei se ocupau de primăvara până toamna târziu, şi, precum Nică, până la un anumit moment, cu ideea că nu poate exista un obiect mai blestemat decât cartea.
Bunica avea o carte de rugăciuni, căreia îi mai rupeam nişte pagini când mă apucau năzbâtiile. Mă speriam câteodată când ajungeam la o pagină care înfăţişa chipul autoritar al unui mitropolit. Credeam atunci că este Dumnezeu. Pe neaşteptate, frunzărind cărticica, am simţit dorinţa nestăvilită de a citi. Ştiam că nu aveam nicio carte de citit, aveam doar manualele şcolare, dar nu voiam poveşti de câteva pagini, ci o carte serioasă. Gândul mă copleşea, eram îmbătat de emoţie, simţeam un extaz din partea unei idei care până atunci nu îmi provocase decât o crasă repulsie. Nu mai puteam suporta şi, cu tot viscolul de afară, am mers până acasă, unde i-am spus mamei că vreau să citesc. A fost o simplă cerere: vreau să citesc o carte! Mi-au fost multe lucruri refuzate în copilărie, însă niciodată ceea ce ţinea de educaţie. Părinţii mei, fără să aibă dragoste de carte, fără studii superioare, au respectat cu abnegaţie principiul lui Nicolae Steinhardt ─ dăruind, vei dobândi: dăruind nu ceea ce aveau, nu din avuţia lor morală, culturală sau materială, ci din ceea ce le lipsea, neavând nicio afinitate faţă de universul livresc, m-au făcut astăzi să fiu dependent de această minunată lume nouă pe care o descopeream atunci.
Am plecat la drum. Cu toate fiarele potrivnice de afară, eram un mic Odiseu la început de călătorie, hotărât să nu plec auzul la vreun cântec de sirenă. Vântul mă zgâlţâia, mergeam cu greu prin troienii din ce în ce mai voinici, dar cel mai greu era că nu puteam ţine ochii deschişi. Mama, Zeiţa mea ocrotitoare, mă ţinea strâns de braţ, protectorat care-mi alunga aproape orice teamă. Biblioteca era în celălalt sat, era de mers cam jumătate de ceas până acolo. Mi-era frică să nu fie închisă, ce rost avea o bibliotecă pe o vreme aşa viforoasă?
Dacă ar fi să fac o listă cu purele fericiri din viaţă, atunci sigur aş pune în fruntea ei momentul când am văzut uşa bibliotecii deschisă şi o femeie zgribulită înăuntru. A fost un moment solemn, eram orbit de labirintul colorat al coperţilor, voiam să citesc totul, atunci, pe loc, voiam să mă mut acolo, îmi găsisem un nou colţ de rai, propria poveste, doream un Dedal care să vină aici din porunca mea şi să-şi refacă misterioasa creaţie. Se părea că, după ceva ani în care fugisem de cărți ca de sfaturile lui Sfredelin, descoperisem pomul roditor al comorilor tipărite și îl lăsam să înflorească, iar mirosul florilor mă făcea să visez lumi nebănuite. Am fost trezit la realitate de glasul rece al bibliotecarei care m-a întrebat ce carte vreau şi mi-am dat seama că nu venisem pregătit cu niciun titlu. Mi-a trântit trei cărţi în brațe (Heidi, Cartea Junglei şi Amintiri din copilărie) şi peste un sfert de ceas ne-a expediat afară. De atunci, nu numai acea iarnă a devenit mai frumoasă, ci toate zilele de până acum.