La La Land e unul dintre acele filme care fac lumea mai bună, pentru că dă o șansă nu neapărat visului, cât îndrăznelii de a visa.

Ryan Gosling a stors lacrimi acum mulți ani cu The Notebook – fetele încă mai visează la if you’re a bird, I’m a bird – a oferit o nouă definiție tristeții în Blue Valentine, îndrăgostindu-se și dezîndrăgostindu-se, a fost implicat în intrigi politice în The Ides of March, apoi și-a dat jos cămașa în Crazy, Stupid, Love. Și când și-a dat jos cămașa, era și Emma Stone acolo, pentru că împreună au recreat o secvență din Dirty Dancing, dansând pe Time of my life; ploua în surdină și tot în surdină se auzeau bătând niște inimi pe planetă, cele mai frânte inimi sau poate cele mai candide, cele mai obosite sau cele mai pline, ele, inimile care se răsfățau, ca de-atâtea ori, cu eternele iluzii hollywoodiene.

Și a venit 2016, când Ryan și Emma au dansat iar, prima oară la Festivalul de Film de la Veneția, apoi în lume, și pentru că au dansat așa de frumos, au luat o grămadă de premii și s-a vorbit mult despre ei și despre filmul ăsta cu muzică și versuri – La La Land –, care a câștigat șapte Globuri de Aur și o să câștige și niște Oscaruri, mai ales că tocmai a fost nominalizat de 14 ori (!). Dar cum premiile sunt supraestimate, această recunoaștere nu îi certifică neapărat valoarea sau frumusețea. Pentru că, înainte de orice, La La Land e un film cu adevărat frumos, vizual vorbind – sunt niște imagini aici care rămân pe retină, viu colorate, calde. E secvența de început, cu oamenii care se opresc pe autostradă și ies din mașini cântând it’s another day of sun și inventând o coregrafie de celebrare a vieții, e el dezmierdând un pian într-un bar intim, e orașul luminat și rochia aia galbenă, apoi e orașul la apus, e o sală de concerte, una de teatru și una de cinema, e o fantezie cu stele și cu zbor spre ceruri.

La La Land e un imn închinat visurilor. Iar visurile astea sunt cântate, pentru că muzica e ea însăși un personaj. Primele secunde din City of Stars, fluieratul ăla care se tot repetă de la început până la final, devin complementare poveștii, dându-i ritm și ceva magie. Filmul se conturează în jurul unor versuri care nu cuprind vreo mare filosofie, dar care, în contextul întregii feerii, par cântecul unei omeniri condamnate la visare:

City of stars

Are you shining just for me?

City of stars

There’s so much that I can’t see

Who knows?

I felt it from the first embrace I shared with you

That now our dreams

They’ve finally come true

Acestui City of Stars emblematic pentru frământările date de idealuri mari i se alătură și The Fools Who Dream, mult mai profund ca sens – o coloană sonoră a vieții unui visător:

And that’s why they need us,

So bring on the rebels

The ripples from pebbles

The painters, and poets, and plays

And here’s to the fools who dream

Crazy, as they may seem

Here’s to the hearts that break

Here’s to the mess we make

În toată povestea se adaugă și iubirea, normal, un vis rebel și nesigur. Și realitatea pare din nou banală când Mia (Emma Stone) și Sebastian (Ryan Gosling) construiesc un basm al oamenilor mari, în care a fost odată capătă un sens copleșitor, dureros și, simultan, salvator. Ambii sfârșesc prin a iubi pasiunile celuilalt, dedicându-se lor (And you love jazz now) și luptând pentru ele cu aceeași forță pe care o pun în propriile năzuințe. De-asta timpul, deși îi desparte, îi va uni mereu. Pentru o iubire fără egoism, devenită colosală prin renunțare.

Poate La La Land nu e un film de Oscar. Poate e. Sau poate ne-am obișnuit să ne raportăm la artă, în general, cu un fals elitism și crezând într-un mit al superlativului care nu ne mai permite să vedem excepționalul decât în subiecte grele – istorie, război, politică, feminism, boli, rasism etc. –, care provoacă intelectual. La La Land e, în fond, o comedie romantică; partea de musical a fost un risc asumat de regizor (Damien Chazelle), o idee care s-ar fi putut dovedi ridicolă în contextul zilelor noastre, dar care a întregit, în schimb, scenariul, făcându-l spectaculos din toate punctele de vedere. E nedrept, așadar, ca posibilitatea unui film de a face parte din spuma cinematografică americană să fie condiționată de genul lui. O poveste transcende, totuși, validările academice, iar La La Land e unul dintre acele filme care fac lumea mai bună, pentru că dă o șansă nu neapărat visului, cât îndrăznelii de a visa. Ceea ce nu-i puțin, într-o lume în care prea puțini mai au curajul ăsta.

sursa foto