Am discutat cu regizorul Radu Jude despre cel mai nou film al său, Inimi cicatrizate, la avanpremiera din București, și am dezbătut câteva indicii, capricii și alte detalii cinematografice.

Inimi cicatrizate este o adaptare liberă după romanul cu același nume, scris de Max Blecher și publicat în 1937, cu un an înainte de moartea autorului, cauzată de Morbulul lui Pott (tuberculoză la coloana vertebrală). Boala l-a izolat de lume și i-a construit un univers al creației atât de subiectiv, încât toată acțiunea pare să aibă un rol introspectiv. Radu Jude a punctat caracterul autobiografic al scrierii printr-o serie de fragmente disruptive, care apar în situații-cheie ale filmului:

Am articulat scrisul dintre scene cu gândul interior, am ales câteva pasaje expresive, atât din dorința de a omagia literatura lui Blecher, cât și din aspirația tacită de a întrerupe fluxul ce permite spectatorului să se imerseze și să pătrundă complet în lumea filmului. Puritatea limbajului cinematografic nu mă mai interesează în mod deosebit, iar amestecul îmi place din ce în ce mai mult.

Max Blecher, caracterizat de o anumită „sensibilitate maladivă”, a făcut parte din aceeași generație cu Mihail Sebastian, pe care l-a avut aproape până la sfârșitul vieții, ca prieten și corespondent. Acest fapt a venit în ajutorul reconstrucției cinematografice a situației politice instabile de la sfârșitul anilor ’30, sugerată printr-o serie de elemente.

Privirea care vine din prezent, înspre sfârșitul anilor ‘30, pentru mine, e încărcată de tot balastul dictaturilor de dreapta care au proliferat atunci, una după alta, și de tot antisemitismul galopant, care a culminat cu dictatura lui Antonescu. Primul lucru pe care l-am filmat a fost finalul: cadrele de la mormântul lui Blecher, de la cimitirul din Roman. Eu nu știam când am fost acolo că, într-un un cimitir lăsat în paragină, la 100 de metri de mormânt, se află o groapă comună în care au fost îngropați câteva sute de evrei, dați jos din primul tren al morții, cel care a ajuns pe urmă la Călărași… Așadar, legătura s-a făcut aproape obligatoriu, cu toate că textele nu conțin decât niște scrisori, niște vagi elemente că Blecher era conștient de toată situația aceasta. Pe de altă parte, el era foarte bun prieten cu Sebastian și îmi închipui că nu se poate să nu fi discutat despre subiect.

În interiorul sanatoriului populat de bolnavi cu maladii incurabile, discuțiile despre viață, moarte și credință sunt purtate adesea peiorativ, când totul se reduce la paradoxul de a exista şi totuşi de a nu fi „cu desăvârşire viu”.

Referințele religioase au fost preluate din diferite surse. Au ei [n.r. Emanuel și Solange] o discuție la un moment dat… Dacă ar exista Dumnezeu, dar fără viața după moarte… Se regăsește un gând de genul acesta în „Jurnalul lui Jeni Acterian”, pe eu l-am dramatizat și l-am inserat în film.

Detaliile de ordin tehnic din construcția filmului Inimi cicatrizate spun, la rândul lor, câte o poveste despre viziunea artistică a regizorului. Cât despre muzica de salon…

Filmul are un caracter destul de artificial, iar când am început să montez, chiar acolo, la Mangalia, am vrut să introduc cât mai multe piese din astea, de muzeu, pentru că mi s-a părut că oferă un contrast bun între cele două viziuni asupra acelui trecut: una de muzeu, a interbelicului romantic, și realitatea concretă, total diferită de ceea ce ne imaginăm noi astăzi.

Tot despre felul în care imaginea cinematografică se îmbină cu percepția, Radu Jude afirmă că oferă spectatorului libertatea de a reface istoria în manieră personală:

Când cineva face un film contemporan și iese cu camera pe stradă, lucrurile sunt destul de complicate în ceea ce privește reprezentarea realului. Ele sunt mai puțin complicate atunci când cineva realizează un film în care elementele sunt construite sau făcute în așa fel încât să semene cu un trecut al cărui acces ne este mediat de alte forme de reprezentare, de exemplu fotografii sau texte. Cu alte cuvinte, accesul la trecut ne este blocat. Un demers asemănător am avut și în filmul anterior, „Aferim!”, și cred că este mai mult o chestiune de onestitate. Mi se pare necinstit să pretinzi că reconstituirea unui trecut este identică și cred că trebuie să-i dai spectatorului niște indicii că ceea ce vede e pus în scenă, începând cu obiectele de recuzită.

Personajele sunt construite magistral, expuse cu tot ansamblul lor de trăiri, care să compenseze imobilitatea corpului. În acest sens, Ilinca Hărnuț a dezvăluit ce a stat la originea personajului său, Iza:

Ideea oglinzii, pentru mine, a fost foarte frumoasă. Există o povestire care îmi place foarte mult, „Luna în lumina apei”, despre un bărbat care e foarte bolnav și stă la un etaj de sus, iar nevasta lui îi aduce oglinda ca să vadă grădina în care ea lucrează în fiecare zi. Am recitit-o înainte de film, iar pe toată perioada filmărilor a fost plăcut să mă joc cu oglinzile și să îmi imaginez cum ar fi să văd lumea la infinit, mediată doar de ele. Mi se pare că acest lucru spune mult mai multe despre personaj pentru că el în sine există datorită oglinzilor și datorită ghipsului. Personajul e compus din toate elementele care îl fac să fie ceea ce e.

Citiți cronica filmului Inimi cicatrizate.

sursa foto: © Miruna Mirică Damian