Constantin Grigore, dirijor, membru fondator al Cameratei Regale, despre actul artistic unic și proiecte culturale de descoperire a plăcerii muzicii clasice.
În ultima perioadă am avut șansa să cunosc diferiți artiști tineri, cu o carieră apreciată de public și de critică, pe care îi regăseam în numeroase rânduri ale presei culturale. Când am început să mă documentez pentru interviul cu dirijorul Constantin Grigore, m-am aşteptat să găsesc un om mult mai vizibil în presa culturală, fiind considerat de public şi de critică un artist promiţător. Nu am avut însă prea multe surse de informare, astfel că discuţia noastră a pornit într-un mod natural de cunoaştere şi descoperire a omului din spatele artistului. M-am bucurat să pot face lucrul acesta faţă în faţă, la o cafea, într-o după-amiază însorită de toamnă, având astfel ocazia să pătrund frânturi de gânduri ale artistului, pe care acesta încearcă să le transforme în emoţii prin concertele sale.
Absolvent al Colegiului Naţional de Arte „Dinu Lipatti” din Bucureşti şi şef de promoţie al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, despre Constantin Grigore se poate spune că activitatea sa vorbeşte de la sine. Continuându-şi studiile în Polonia, la Academia de Muzică „Karol Lipinski”, apoi la Rundfunk Sinfonieorchester Berlin, dirijorul s-a întors în ţară cu speranţa că poate ajuta la îmbunătăţirea situaţiei culturii din România, după cum mărturisea într-unul din puţinele interviuri pe care le-a acordat. Pentru a-şi realiza visul, a pornit la drum cu mai multe proiecte, implicându-se nu numai ca artist, ci şi ca organizator, dublând astfel activitatea muzicală cu una birocratică la fel de asiduă şi de reuşită, aş putea spune, privind la succesul Cameratei Regale, al concursului Jeunesses Musicales sau al festivalului Classics for Pleasure de la Sibiu.
În pregătirea discuției noastre, am căutat să te descopăr pe internet, în încercarea de a afla mai multe despre tine, însă nu pot să spun că am găsit mare lucru. Începem așadar discuția noastră cu întrebarea cine este omul Constantin Grigore, din spatele dirijorului cunoscut prin activitatea sa concertistică? Ce îl pasionează pe acest om modest?
Da, într-adevăr, sunt câteva persoane care îmi spun că ar trebui să mă deschid mai mult, însă nu mi-a plăcut niciodată să ies în față, să intru în media. Cred că activitatea mea artistică vorbește despre mine, pentru că eu mă simt bine pe scenă.
Revenind la întrebare, cred că sunt un om modest, care iubește muzica – asta deja nu se mai discută. Și, mi-am dat seama în ultima vreme, sunt un om care trăiește pentru alții, pentru că, deși muzica este și ea pentru alții, acest lucru se reflectă și în viața de zi cu zi, când ajungi să te pui pe tine pe planul doi. Și uneori se resimte asta.
Dar este acest lucru bun pentru tine?
Uneori nu, dar e o stare în care mă complac, pentru că a trăi pentru alții îmi aduce satisfacții, mai ales în momentul în care sunt pe scenă și termin un concert, iar asta mă caracterizează și mă bucură în același timp.
Cum este pe scenă? Cum se simte publicul?
Ați spune că sunt emoții. Când îmi spunea un profesor sau un om avizat, când eram student, că emoțiile fac parte din viața unui muzician, nu îl credeam. Dar acum realizez că aveau cu toții dreptate și că emoțiile înfrumusețează discursul muzical și modul în care redai publicului muzica. Spre norocul meu, cred că ele sunt constructive și cred că se termină foarte repede sau nu le conștientizez decât în primele câteva minute când intru pe scenă. Bineînțeles că este foarte util să nu le simți pe întreaga durată a concertului, pentru că atunci nu vor mai fi atât de constructive. Însă intri pe scenă cu o anumită stare, cu o anumită emoție care dă naștere actului muzical.
Cu alte cuvinte, construim emoțiile prin actul muzical, ele se transformă din emoții în trăiri muzicale. Dar până la a ajunge pe scenă, cum te pregătești pentru un concert? Îmi spuneai mai devreme că urmează să ai o întâlnire cu concert-maestrul Cameratei Regale.
Într-adevăr, urmează să mă întâlnesc cu colegul meu, Radu Chișu, cu care am și pornit în 2009 la acest drum lung care se numește Camerata Regală. Ne-am dorit să formăm o echipă, o orchestră de tineri. Trebuie să recunosc că nu a fost prea ușor la început și nici acum nu este. Suntem trei persoane care se ocupă și de partea organizatorică a Cameratei – orchestră, program, concert. Viața noastră se împarte între partea artistică, care în cazul de față va începe mâine cu prima repetiție [N.R. sâmbătă, 15 octombrie, pentru concertul de pe 19 octombrie] și partea organizatorică de care ne dorim întrucâtva să „scăpăm”, dar nu facem nimic în sensul acesta, pentru că ne place în cele din urmă. Se îmbină frumos, uneori obositor, dar până acum noi credem că am reușit să facem niște evenimente cu adevărat frumoase la Ateneul Român prin această Stagiune Regală care este deja al cincilea an. Ea se va redeschide pe 19 octombrie.
După ce am studiat 8 ani de pian, mi-a intrat în subconștient ideea că trebuie să studiez zilnic câteva ore bune pentru a mă pregăti de un recital. Însă mereu am avut curiozitatea aceasta de muzician: cum se pregătește un dirijor pentru un concert?
Același lucru se aplică și pentru un dirijor. El se pregătește toată viața. Singura diferență, deși și la instrumentiști se poate aplica același lucru, este că, într-adevăr, un dirijor stă cu partitura în față, o studiază și o ascultă în mai multe interpretări în epoca actuală, pentru că în trecut nu era atât de la îndemână acest lucru. Acum este mult mai ușor, pentru că deschizi YouTube-ul și ai la dispoziție mai multe variante, lucru cu care eu nu sunt în totalitate de acord.
Surprinzător, din punctul meu de vedere.
Da, pentru că eu sunt adeptul ideii, inoculate probabil de profesorii mei de-a lungul timpului, că actul muzical îl creezi tu în mintea ta, apoi studiezi respectând partitura și apoi poți face o comparație. Am întâlnit muzicieni, și o spun nu cu bucurie, al căror studiu era de pe YouTube. Acolo este vorba despre o imprimare deja făcută. Ajungem astfel la vorba lui Celibidache, căruia nu îi plăceau CD-urile, imprimările, deoarece credea că actul muzical se întâmplă o dată și gata, iar eu îi dau dreptate. Cred că la fiecare concert este un lucru extraordinar ceea ce reușesc orchestrele să facă. A nu se înțelege că orchestra este separată de dirijor sau invers. Noi suntem un ansamblu, un tot unitar. Noi încercăm să redăm muzica pe care a compus-o compozitorul, încercând să respectăm cât mai mult partitura, poate epoca, de ce nu stările pe care a vrut să le transmită compozitorul?, fiecare așa cum își imaginează. Să spunem că dirijorul își imaginează într-un anumit fel o simfonie de Tchaikovsky, care este poate cel mai mare romantic. Atunci el va transmite această stare orchestrei, iar orchestra o va transmite publicului. Bineînțeles că avem stări diferite, interpretări diferite, însă și dacă dirijez o simfonie mâine, și dacă o dirijez încă o dată peste cinci ani, cu siguranță nu va fi la fel și cred că suntem de acord cu acest lucru. Ceva tot se va schimba în timp și în spațiu.
Așadar, actul muzical este unic.
Da, cred că este unic. Revenind la întrebarea cu privire la studiul unui dirijor, eu personal studiez partitura. Poate studiul unui dirijor, deși se aseamănă cu cel al unui pianist, nu suportă atâta timp. Dacă un pianist stă 8 ore pe zi la pian să învețe un concert, și dirijorul alocă un timp, însă acesta constă și în momentele când poate participa la repetițiile unui alt dirijor, mai mult sau mai puțin bun, de unde se poate învăța, sau la repetițiile altor orchestre, de unde își poate îmbunătăți repertoriul, precum și modul de lucru. Știți care este cel mai greu lucru pe care îl poate face dirijorul în tot acest act artistic, în toată pregătirea lui? Cu siguranță nu concertul, ci repetițiile, acele zile în care pregătești acel concert, stările și energia pe care le transmiți orchestrei. Toate acestea contează.
Revenind la omul Constantin Grigore, am descoperit că ai fost în multe țări la studii, că ai urmat multe masterclassuri, ai lucrat cu mai mulți dirijori.
Eu cred că se putea și mai mult, ori pentru că îmi doresc să acumulez mai multe informații, ori pentru că simt aș fi putut să cunosc și mai mult, să merg la mai multe cursuri sau să asist la mai multe orchestre… Nu este un regret.
Însă nu e timpul trecut.
Nu este, știu că sunt tânăr din punctul de vedere al vârstei, însă, în meseria asta, nu mai ești chiar atât de tânăr.
Nu cred că este vorba de tinerețe, ci mai degrabă despre faptul că ești implicat în foarte multe proiecte: concursul Jeunesses Musicales, Camerata Regală, ai lucrat ani la Filarmonica din Craiova, Classics for Pleasure de la Sibiu. Chiar văd că dincolo de artistul Constantin Grigore există birocratul, organizatorul.
Într-adevăr. Cu toate că mi-e foarte greu să las acest fel de a lucra, nu am putut renunța la organizarea proiectelor. Știu că mi se trage de la perioada studenției, când lucram la Festivalul George Enescu, de la domnul director Constantinescu. Atunci am învățat foarte multe și mi-au intrat în sânge, le fac cu plăcere. E adevărat că uneori, fără a mă lamenta, sigur că se bat cap în cap.
Rămâne mai puțin timp pentru studiu?
Nu neapărat, pentru că le fac, însă simt că actul artistic ar fi putut fi altfel, mult mai convingător decât în momentul în care mai ai o repetiție și mai trebuie să ții cont de un afiș, de un solist, de o invitație. Nu e momentul pentru astfel de detalii pe scenă. Aveam un profesor în facultate care spunea că atunci când te dai jos de pe scenă redevii civil și mie mi-a rămas această frază în minte și este adevărat. Dar, în momentul în care ești pe scenă, e greu să treci brusc la viața normală în timpul actului artistic pentru a te gândi la detalii organizatorice. Sigur că în acest moment simt că pot să le fac, dar o să vedem până când. Poate că la un moment dat o să rămân cu muzica și asta va fi.
Te vezi la catedră?
Acum nu, dar am predat timp de doi ani – un an am pregătit orchestra Colegiului Național ”George Enescu” din București și un an am predat materii teoretice: teorie, forme, armonii. Am lucrat mult cu copiii și chiar a fost o perioadă interesantă și mi-a plăcut foarte mult. În momentul acesta nu am atât de mult timp și numai asta nu mă văd făcând. Ar trebui să renunț la alte proiecte.
Sau chiar la viața ta civilă, nu?
Îmi aduc aminte că exact din acest motiv am renunțat în 2011 să mai predau la liceu, când am obținut o bursă sub forma unui stagiu de asistență la Berlin. Atunci a trebuit să renunț și mi-am zis că acesta este drumul pe care vreau să îl urmez. Dar nu se știe ce se va întâmpla pe viitor.
Începusem să vorbim mai devreme despre Camerata Regală. Ești unul dintre membrii fondatori, mergi și astăzi înainte cu acest proiect. Cum este relația cu artiștii din Camerata Regală? Toată lumea vorbește despre voi cu multă bucurie, admirând tinerețea și entuziasmul. Aveți deja un public care vă urmărește an de an.
Într-adevăr, construit în timp. Sigur, depinde și de program. Îmi aduc aminte că am avut la început un concert cu 60 de persoane în sală. A fost destul de trist că sala nu era atât de plină. Ne-am gândit că eram la început, că publicul nu știa despre noi și despre entuziasmul acestei orchestre, care este remarcat de fiecare dată la concertele noastre. Am auzit fraza aceasta de foarte multe ori. Relația mea cu ei este una foarte bună, mai ales că ne știm de atâta timp și că sunt dirijorul lor. Vin și dirijori invitați, pentru că așa cred că este normal, și pentru dezvoltarea unei orchestre, și pentru public. Ne știm de foarte mult timp și lucrăm cu plăcere, simțind că este o familie care s-a legat acolo, chiar dacă pe scenă sau la repetiții există o anumită rigurozitate în ceea ce facem. În pauze suntem noi înșine, redevenind noi oamenii și nu noi artiștii.
Mă gândeam la programele de concert și la modul în care este publicul este atras de program. Raluca Ouatu îmi spunea că publicul este mai atras de piesele celebre. Cum facem să dezvoltăm cultura muzicală a publicului? Sigur că aici, în București, sunt mai multe oportunități de a asculta muzică clasică, dar în țară ce se întâmplă?
În țară lucrurile nu sunt chiar așa cum le vedem noi de aici, din București. Mă refer la Cluj, la Timișoara, la Sibiu mai nou. Cunosc foarte bine și de mai mulți ani orchestra din Sibiu și dirijez acolo frecvent și aș vrea să spun, fără nicio părtinire, că s-a dezvoltat foarte mult, atât numeric, cât și prin calitatea membrilor ca muzicieni. Asta se simte: concertele sunt mereu cu sala plină, am văzut recent o repetiție generală a lui Gabriel Bebeșelea unde a fost din nou sala plină. Acest lucru este foarte important, pentru că publicul începe să conștientizeze nevoia de muzică clasică și nevoia de altceva. E adevărat că e o muncă titanică și că de exemplu poate Stravinsky sau Charles Ives nu atrag atât de mult precum Beethoven sau Mozart pe un afiș. Într-un fel e trist, pentru că îmi aduc aminte de perioada petrecută în Polonia, unde putea să fie un concert Mozart integral sau de muzică contemporană integral, sala tot era plină. Publicul era altfel și probabil se datorează și faptului că au mulți compozitori contemporani foarte apreciați. Mi-aduc aminte că am avut un concert de muzică contemporană în care eu personal mă temeam că nu vom avea public. Din contră, sala a fost plină și m-am simțit cumva surprins, iar colegii mei m-au lămurit că așa stau lucrurile acolo. Nu am mai continuat discuția la momentul respectiv, pentru că ar fi însemnat o palmă pentru cultura românească și pentru publicul din România. Ar fi frumos să fie și la noi așa, uneori chiar este așa, dar în funcție de program. Cred că ține de fiecare persoană, de fiecare muzician să ducă muzica în direcția în care există în Europa. În Germania există o sete incredibilă de muzică clasică, la fel în Austria, Olanda, poate Franța.
Cred totuși că mergem într-o direcție bună, iar în țară există aceste centre care s-au dezvoltat foarte mult și vizibil. Iată Sibiul, Clujul, Timișoara sau Iașiul, unde există o orchestră simfonică extraordinară, cu niște oameni și artiști minunați. Viața culturală de acolo are un anumit nivel. În ultima vreme merg des acolo și am colaborat cu Filarmonica Moldova. Pe lângă concertele apreciate de public, ca dirijor am apreciat deschiderea orchestrei și faptul că lucrurile se desfășoară în ritmul în care ar trebui. Din păcate, ei nu au o sală în care să cânte și este păcat. Domnul director Bujor Prelipceanu încearcă să obțină toate aprobările pentru ca Filarmonica Moldova să aibă o sală potrivită pentru concerte.
Există vreo piesă pe care ți-ai dorit foarte mult să o dirijezi și nu ai avut ocazia până acum?
Da, dar am avut ocazia până la urmă. Foarte mulți ani mi-am dorit să dirijez Requiemul de Mozart. Și spun foarte mulți ani pentru că am învățat această piesă pe dinafară în timpul primului meu turneu în afara României. Eram în clasa a IX-a sau a X-a, undeva în 1999, la Colegiul Național de Arte ”Dinu Lipatti”, și a fost prima mea plecare din România. Vă dați seama că, fiind prima mea plecare, au rămas momentele frumoase în amintire. Într-o lună de concerte în Spania, am fost cu Requiemul de Mozart în postura de membru al corului. Atât de mult am cântat-o și am învățat-o chiar și pe parcursul facultății, atât de mult am citit despre lucrarea aceasta despre care se spune că este testamentul lui Mozart, fiind ultimul lui opus… Au trecut anii și, deși mi-am dorit foarte mult să o dirijez, niciodată nu am putut să o propun, fiind mai tânăr sau, mai târziu, după ce am putut să propun un program, fiind deja propusă de alți dirijori în respectiva stagiune. Au trecut 16 ani până să am ocazia să dirijez această lucrare în fața unui public, odată cu primul meu concert cu Filarmonica Moldova la Iași, în martie 2015. A fost prima invitație la acea orchestră minunată, când am avut o discuție cu directorul de acolo și i-am spus că aș vrea să dirijez Requiemul de Mozart. Bineînțeles că a fost surprins, fiind o lucrare foarte amplă și complexă, necesitând și un cor, însă a acceptat. Mi-a spus după concert că se temea, însă până la urmă a fost un succes și e posibil să fi prezentat publicului Requiemul lui Mozart prin prisma a ceea ce am simțit eu însumi acum mulți ani. Au urmat apoi alte invitații la Iași, iar acum ne pregătim acum pentru un concert în martie 2017, a patra colaborare a noastră, care sper eu că va continua.
A fost înlocuită această piesă cu o alta pentru lista ta de dirijat?
Acum nu. De obicei dirijez tot ce am ocazia. Muzica este una singură. Sigur că ai o anumită afinitate pentru unii compozitori. Când eram în Polonia, l-am întrebat pe profesorul meu, maestrul Marek Pijarowski, ce compozitor îi place cel mai mult, iar el mi-a dat un răspuns extraordinar Astăzi îmi place Brahms. Mi-am dat seama că așa este. De exemplu, acum îmi plac Francis Poulenc și Beethoven, pentru că aceștia se regăsesc pe afișul concertului de deschidere a stagiunii regale 2016-2017. Îmi place ceea ce dirijez, fiindcă intru în starea respectivă și încep să fiu acolo, pentru că altfel nu pot să pregătesc Wagner și să dirijez Beethoven, muzica fiind totuși diferită.
Discuția noastră a fost una foarte plăcută și relaxantă, scăldată în raze de soare tomnatic, la o cafea. Pentru ca și cititorii noștri să se bucure de o atmosferă la fel de plăcută, ce ar mai trebui să facă? Ce muzică le recomanzi?
Să citească cu bucurie interviul și apoi să vină la concertele Cameratei Regale de la Ateneul Român. E important să pleci cu o temă muzicală sau cu o anumită stare după acel concert, să rămâi cu ceva întipărit în minte. După primul concert al Stagiunii Regale 2016-2017, mie, ca dirijor, îmi va rămâne prima mea colaborare și sper eu nu ultima, cu maestrul Valentin Gheorghiu.
surse foto: © Andrada Pavel