PISICA VERDE E UN SPECTACOL CE VORBEȘTE DESPRE ILUZII ȘI MAGII, UNIVERSURI IMAGINARE, SUPERSTIȚII ÎN CARE FIECARE DINTRE NOI AM CREZUT SAU AM VRUT SĂ CREDEM CÂNDVA.
Nu sunt o fană a cluburilor și, în mod cert, nici ele nu mă plac pe mine. Când am intrat la Pisica verde, muzica ieșea din difuzoare și îmi spărgea timpanele, fumul alb ce umplea încăperea mă îneca, mă usturau ochii de la el și de la luminile nervoase roșii, verzi, albastre. Aveam căști mari pe urechi, eu și restul spectatorilor și, urma să văd, și actorii. Era un decor străin mie, dar m-au ținut pe loc cei șase tineri care dansau pe-o scenă, cu forța a sute de băuturi energizante. Spun prostii – doar anii erau de vină. Creată după un concept numit silent disco, în regia lui Bobi Pricop, după un text de Elise Wilk, piesa de teatru la care mă aflam strângea, în același spațiu, spectactorii și actorii, ca într-o dezlănțuire comună, și, în același timp, intimă.
Deși, cu timpul, devin tot mai refractară la tehnologie, recunosc că meritul acestui spectacol este, în primul rând, unul de ordin identitar. Sigur, e importantă și chemarea adolescenților de astăzi la teatru, promisiunea că-și vor găsi aici un loc în care se vor simți ei înșiși, între povești și stiluri de viață similare lor. Interesantă – și curajoasă – este, însă, asumarea unei identități inovatoare și neconvenționale, a unui altfel de teatru, fără ca acesta să cadă în derizoriu. Povestea e spusă în versiunea fiecăruia dintre cei șase adolescenți (Dragoș Maftei, Ioana Corban, Alex Iurașcu, George Cocoș, Carmen Mihalache, Camelia Dilbea), pentru care viața se împarte în distracție și problemele personale, legate de școală, de părinți, de iubiți. Totul e o încercare continuă de a reprima aceste probleme prin substituirea lor cu o libertate absolută, cool, accentuată de un teribilism poetic.
Mă gândesc că un soţ ai la 20 de ani sau aşa. Şi eu n-o să am niciodată 20 de ani. Nu ştiu dacă asta e bine sau rău.
Și totuși, deși își cedează trupurile alcoolului, tutunului și chefurilor, libertatea lor nu e urmată de respingere, de convingerea că aceștia sunt doar alte nulități sociale, reprezentanți ai unei categorii de vârstă care se pierde din ce în ce mai mult pe sine. Lumea lor e, într-adevăr, limitată, centrată exclusiv pe experiențele individuale, iar spiritul rebel prin care trăiesc aceste experiențe îi va costa, în final. Dincolo de asta, însă, închisă cum e, această lume e marcată de inocența unei vârste la care eternitatea mai are încă un sens. E momentul de dinainte să înceapă, pe bune, viața, când ai vise mai mari decât tine și ți se pare că porți pe umeri greutatea planetei. Spectacolul vorbește despre iluzii și magii, despre universuri imaginare, despre superstiții în care fiecare dintre noi am crezut sau am vrut să credem cândva în timp, când orice altceva părea pierdut. Se visează la fel cum se respiră, în ciocolata pusă sub preș care-ți aduce pe cineva de care ți-e dor, în iubirea dată în sfârșit înapoi, în monede puse pe șina de tramvai. Dinozaurii se desenează fără să ridici creionul de pe foaie, dacă închizi ochii, scenariile pe care ți le imaginezi au o șansă să devină realitate, reîncarnarea are în spate o întreagă filosofie.
N-am plâns nici când a murit Mister President. Aşa îl chema pe hamsteru’ meu. Eu m-am bucurat, pentru că am ştiut că o să se reîncarneze în om, şi asta e o uşurare pentru că înseamnă că poţi în sfârşit să bei cola şi să conduci maşini, nu să stai non-stop într-o cuşcă plină cu rumeguş şi să te plictiseşti de moarte. Mi-ar plăcea sincer să se fi reîncarnat într-o actriţă din aia care se plimbă cu decapotabila prin California şi îi flutură păru’ în vânt. Da’ n-am de unde să ştiu, poate o să devină vreun homeless sau vreun politician sau o chelneriţă. În orice caz, cred că orice e mai bine decât hamster. Eu n-o să mă reîncarnez. Adică ordinea e asta: mai întâi eşti animal, apoi om. Dup’ aia nu mai eşti nimic.
Dealul de unde se vede orașul e loc al îndrăgostiților, dar își pierde feericul în momentul în care tinerețea face parada neîmblânzirii. Adolescența extrem de zbuciumată nu se sfârșește încă, dar viața devine ceva mai reală și, evident, mult mai amară.
