Nicoleta Roman (istorie socială, microistorie, istoria familiei și copilăriei) vorbește despre rolul istoriei și istoricului în societatea românească.

Proaspăt absolventă a Facultății de Istorie, Universitatea din București, am fost interesată să discut cu o persoană care profesează în acest domeniu, tocmai pentru a vedea care îi este opinia despre istorie, din interiorul sferei despre care se discută și, mai ales, pentru a afla încă o părere despre câtă nevoie mai avem azi de istorie, de istorici și de cunoașterea justă a evenimentelor din trecut. M-am oprit asupra unui istoric pe care îl admir mult, un om activ în domeniul în care profesează, unul dintre cercetătorii serioși ai istoriei secolului al XIX-lea românesc – Nicoleta Roman. Cercetătoare în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, Nicoleta Roman are cercetări serioase în domeniul istoriei sociale, microistoriei, istoriei familiei și copilăriei, publicând studii în volume și reviste colective din țară și din străinătate. În anul 2016, a semnat volumul Deznădăjduită muiere n-au fost ca mine. Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea, o amplă cercetare despre statutul femeii în societatea românească de secol XIX.

De unde vine pasiunea pentru istoria copilăriei și câtă atenție îi este acordată în România acestei sfere a istoriei?

Drumul către istoria copilăriei a pornit în timp ce lucram la teza de doctorat. Atunci am făcut o greșeală care, într-un final, mi-a prins bine (este posibil să o făcut și alții, nu știu) – aceea de a alege o temă largă, chiar dacă era vorba despre o perioadă restrânsă, practic perioada regulamentară. Istoria femeii înseamnă multe: o istorie a maternității, a profesiilor, a delincvenței etc. și tot ce contează este cât de mult aprofundezi. O parte din informația strânsă, din anexa documentară, rămasă nepublicată în cartea care a rezultat din teză, am folosit-o în diverse studii explorând aceste direcții.

Aflându-mă pe acest „drum”, am descoperit cât de mult poate exista ca informație în arhive doar pe una dintre aceste subteme și așa am ajuns la infanticid, iar prin doici – la copiii abandonați, și de aici la istoria copilăriei. Sunt foarte multe de spus și atâta timp cât nu ne vom valorifica sursele arhivistice vom rămâne departe de ceea ce se întâmplă în Occident. Direcția aceasta de cercetare este ofertantă și, până acum, și-a dovedit viabilitatea prin cele trei manifestări naționale pe care le-am organizat și care, promit, vor continua. De fiecare dată am avut bucuria să întâlnesc persoane cu perspective inovatoare, entuziasm și idei. Bineînțeles, nu toți aveau istoria copilăriei ca punct central al cercetării lor, dar la momentul întrunirii se ocupau de destulă vreme de un subiect care se intersecta cu tema evenimentului încât concluziile să aibă pertinență.

Trebuie să spun că nu sunt singură, în Transilvania este Luminița Dumănescu, în timp ce în Moldova este Cătălina Mihalache. Cu un oarecare zâmbet și cu o trimitere la ciclul de romane al lui Alexandre Dumas aș putea spune că suntem trei doamne mușchetar care se luptă, într-un fel propriu, pentru promovarea aceleiași direcții. Știu, e un termen masculin, dar mi se pare azi potrivit pentru mai mulți istorici dedicați istoriei sociale pentru că este o luptă mai mare să convingi în timp ce cei care se ocupă de istoria evenimențială au deja ușile deschise.

Raportându-ne la ceea ce s-a petrecut în societatea românească în ultimii 27 de ani (dispute politice, economice, sociale, intelectuale) ce ar fi trebuit să învețe românul din istorie pentru a se poziționa mai bine în fața evenimentelor? Ce rol joacă istoria în mijlocul acestor acțiuni?

Cred că ar trebui să nu uite și să învețe să se detașeze emoțional. Știu că există teorii despre rolul istoriei, despre ciclicitate și așa mai departe. Personal, văd istoria asemeni oamenilor, care nu se schimbă prea mult, decât în urma unor evenimente majore, care-i zdruncină și care pătrund până la esență. Și cum istoria e făcută de oameni, există tipare pe care le întrevezi în ciuda tehnologiei, diversității spațiului de manifestare sau a altor, noi, personaje.

Cum reușim să scriem istoria pentru a putea fi înțeleasă și de cei care nu au studii de specialitate?

Ține, cred, de subiect, de cât de pasionat ești ca autor de ceea ce scrii, de cât de, hai să zicem, impregnat ești de un vocabular al epocii, dar și de exercițiu. Eu simt foarte aproape de suflet secolul al XIX-lea românesc, am crescut cu anumite cărți, am în jur prieteni, unii foarte dragi, care lucrează pe aceeași perioadă, sunt reconstituirile istorice și noi, cu toții, l-am făcut oarecum parte din viață. Ne împărtășim descoperirile, facem legături între ele și așa, spre exemplu, Barbu Știrbei nu este doar un personaj ai cărui ani de domnie îi știm. Provocarea apare când trebuie să spunem istoriile găsite celorlalți, care au alte preocupări, dar dacă îi interesează sigur putem găsi o cheie să ajungem la ei.

Care considerați că este rolul microschimbărilor în societatea contemporană românească și cum contribuie istoria la realizarea acestora?

Au rolul unei picături chinezești, cam așa le văd. Fiecare reprezintă un pas și cu cât persistăm mai mult cu atât suntem mai aproape de o modificare vizibilă.

Ați sfătui un tânăr absolvent de liceu să facă istorie. Câtă nevoie mai are România de istorici serioși, oameni dedicați documentului?

Dacă istoria este ceea ce-l pasionează și nu este un interes de moment, da. Întotdeauna trebuie să faci ceea ce-ți place, să fii cu oamenii care-ți plac, să fii tu, altfel nu are sens și te gândești la ce s-ar fi întâmplat dacă făceai acel lucru. Deci, fără regrete și mers înainte. Totuși, trebuie știut că istoria nu întreține, nu aduce bani, nu e într-atât de succes precum este, să zicem, informatica sau economia. Sunt mulți absolvenți de istorie, dar puțini rămân în domeniul lor și devin istorici. Ar fi interesant, la un moment dat, de făcut o statistică absolvenților în acest sens. Dar, cum spuneam, important este să știi ce vrei.

Da, este nevoie pentru că sunt, în opinia mea, și așa destui care scriu „cărți din cărți”. Ar fi nevoie de corpusuri sau colecții de documente pe diverse subiecte și pe care să le transformăm într-un punct de referință pe lângă cele pe care le avem sau la care lucrăm deja. Arhivă e pentru generații întregi, iar când se va termina de parcurs, tot mai rămâne problema interpretării pentru că fiecare istoric are perspectiva lui asupra aceluiași eveniment. Istoriografia occidentală cam aici se află.

sursa foto: arhiva personală a Nicoletei Roman