Serialul Hannibal aduce în prim plan numeroase provocări psihologice şi transformă groaza crimei în lentă îndrăgostire de Mads Mikkelsen.
În cultura populară, Hannibal Lecter deţine un rol deosebit, fiind un simbol al alienării şi groazei. Criminalul în serie a fost portretizat iniţial în tetralogia lui Thomas Harris[1], apoi în Tăcerea mieilor, regizat de Jonathan Demme, avându-l pe Anthony Hopkins în rolul principal. În aceste două versiuni, Hannibal descrie foarte bine Răul. Totuşi, îi lipseşte ceva esenţial, anume hipnotismul şi atracţia pe care le-am găsit în serialul realizat de Bryan Fuller pentru NBC, avându-l pe Mads Mikkelsen ca actor principal. În serial, o forţă nevăzută reuşeşte să momească spectatorul de partea criminalului, dezechilibrând ansamblul etic care stă la baza armoniei din colectivitate.
Hannibal devine un personaj care seduce şi inspiră spectatorului o încredere nemaipomenită, astfel că între criminal şi privitor pare să se producă un pact mefistofelic. Complicitatea e într-atât de tentantă, încât spectatorul devine parte din Hannibal, asemenea celorlalte personaje din film.
Scenaristul Bryan Fuller a fost inspirat, în primul rând, de straniul din opera lui David Lynch, dar şi de David Cronenberg, Dario Argento, Tony Scott şi Kubrick. Cadrele mi-au lăsat gura apă şi nu mă refer numai la exerciţiile de gătit.
Serialul are suspans, dar mai ales estetica acoperă imaginea, muzica, vestimentaţia, arhitectura şi designul interior. Pare că cele mai hipnotizante elemente ale cinematografiei au participat la construirea acestei noi poveşti fantastice: fundamentul literar, coloana sonoră (cu tot cu efectele sonore speciale), decorurile, distribuţia şi locurile filmării sunt uluitoare, o experienţă luxoasă, nuanţată şi plină de gust. Dacă mă gândesc la cele mai interesante şi bizare motive din filmele bune, Hannibal pare Paradisul lor.
Iniţial este straniu că, deşi episodele abundă de cruzime, organul estetic anihilează morala. Fiecare crimă devine un deliciu vizual, o imagine copleşitoare şi sublimă. Faptele ucigaşului sunt un spectacol efervescent, în care privitorul pătrunde contemplativ şi curios. Linia dintre moarte şi artă este atât de subtilă, încât experienţa estetică este îndelungată, contopită cu o lentă îndrăgostire de prezenţa provocatoare a lui Hannibal. El pătrunde pe furiş în porii şi în mintea spectatorului, iar prezenţa sa este simţită chiar şi în absenţă, în orice fărâmă de cadru, chiar şi după încheierea episodului. De aceea, Hannibal este considerat de critici o operă de artă, asupra căreia spectatorul zăboveşte, căci aceasta mişcă ceva în adâncuri şi îl face pe privitor să se simtă mai viu.
Hannibal este cult, profund, cu un simţ estetic care iese în evidenţă încă de la început, iniţial prin intermediul decorului casei sale şi prin vestimentaţie. Se dezvăluie imediat că lui Hannibal nu îi lipseşte măiestria nici în privinţa gastronomiei. Când ascultă opere clasice sau când, pur şi simplu, priveşte şi surâde cu acea eleganţă nemaivăzută, Hannibal este sublim. Este malefic, dar măreţ. Lui nu îi poate fi pusă o etichetă, fiindcă arta îl salvează. Nici psihopatia nu se mai află în centrul caracterizării, chiar dacă preţul pe care îl plăteşte artistul Hannibal pentru arta sa somptuoasă este tocmai viaţa celor aleşi să intre în moarte.
Aparent, efortul său şi modul în care dirijează lumea îl transformă într-un Dumnezeu, însă Hannibal se compară cu Dumnezeu, nu se identifică cu el. Faptul că are standarde estetice ridicate pare să determine modul în care alege să modeleze societatea prin crimă, căci Hannibal oferă artă, ordine şi propriile repere estetice, lumea în care trăieşte el gravitând în jurul unor valori estetice impecabile.
Participând la universul lui, fiecare viitoare crimă-operă de artă este aşteptată ca un apogeu al simţurilor. Spectatorul devine căutătorul neînsetat de experienţe estetice înălţătoare. Metafora, complicitatea, totul este ispititor, atrăgând în intimitatea discuţiilor ca într-o moarte delicioasă. Episoadele devin astfel nu doar opere vizuale, ci şi poezie, mai ales datorită dialogurilor dintre Hannibal şi Will, cel care îl vânează pe Hannibal, sau dintre Hannibal şi Bedelia Du Maurier, psihiatra ucigaşului.
Atras de filosofia lui Nietzsche (pentru modul creativ în care abordează moartea), Hannibal acţionează cu aceeaşi atitudine în faţa morţii. Surâsul său este de fiecare dată un râs interior zgomotos, la o glumă pe care numai el pare să o priceapă, iar acea glumă pare să fie însăşi existenţa umană. Cele mai stranii scene sunt atât de bune şi de satisfăcătoare vizual, încât e înfricoşător cât de mult se modifică logica şi etica spectatorului. Toate scenele importante sunt parţial deranjante şi macabre, parţial din altă lume, îmbogăţite de simboluri şi de şarm, fiindcă nu sunt niciodată într-atât de explicite, încât să devină înfricoşătoare sau respingătoare.
Cadrele fuzionează şi devin dovezi ale transcendenţei personajelor, care se înalţă deasupra spaţiului şi timpului. Sexul este caleidoscopic şi înălţător. Spectatorul participă la transformarea unui porc în surogat pentru dezvoltarea şi naşterea copilului lui Will şi al lui Margot. În privinţa crimelor, imaginaţia depăşeşte terifiantul sau ideea că Hannibal ar fi încarnarea nebuniei. Devierea sa e mai degrabă o nebunie divină, care îl apropie de zei. Crimele sunt sofisticate. Festinurile stranii, cu reţete care numesc, în acelaşi timp, episoadele, sunt punctul culminant al morţii. Dintre operele de artă impresionante, fundamentate pe crimă, m-au sedus: cadavrul care devine mediul perfect pentru înmulţirea ciupercilor, violoncelul uman (care îşi îndeplineşte funcţia utilitară în momentul în care Will Graham cântă la el), trupurile dezmembrate asemenea păpuşilor de plastic, care în loc să fie respingătoare, fascinează prin extravaganţă.
Apoi, totemul uman, cadavrele înaripate şi femeia ascunsă în burta unui cal culminează cu murala umană şi cu omul-copac înflorit. Aceste imagini depăşesc cu siguranţă logica realităţii obişnuite, dar şi regulile şi dispoziţiile experienţei umane, atât de marcată de morală.
E fascinant modul în care sacrificiul şi crima, în loc să problematizeze dreptul şi demnitatea umană, instrumentalizează corpul pentru a produce opera de artă. Omul nu mai e scop în sine, ci mijloc.
Serialul a demonstrat că Hannibal nu este numai un criminal, ci profilul său psihologic reprezintă o resursă nesecată de întrebări şi răspunsuri care ajută la descoperirea lumii. Din acest motiv, spectatorii au asistat la lenta dezvoltare a personajului, înţelegându-i gusturile transgresive până la identificarea cu personajul electrizant. Această integrare în universul baroc şi şocant a apropiat spectatorul de terifiantul criminal cunoscut în cultura populară, până când voluptatea ultimului episod a adus laolaltă spectatorul şi criminalul, cucerind abisul împreună.
Sinuciderea lui Hannibal şi Will a marcat deopotrivă sacrificiul spectatorului, o jertfă întemeiată pe dragoste şi devotament.
[1] Red Dragon (1981), The Silence of the Lambs (1988), Hannibal (1999), Hannibal Rising (2006)