Vlad Nemeș, actor, complex, complicat, sincer, într-un interviu despre teatrul românesc și rolul din Cockoși (r. Horia Suru).

Pe 13 iunie, spectacolul Cockoși a avut prima reprezentație în Sala Mică a Teatrului Național din București. În aceeași luni, 13 iunie, ploaia nu mai contenea, iar ziua mea de birou devenea tot mai gri. La final de program, am hotărât să merg acasă pe jos. Simțeam nevoia să-mi pun ordine în gânduri, să mă recreez, să mă detașez. Pe la Universitate m-am oprit în loc și am realizat că, de fapt, nici măcar nu-mi doresc să ajung acasă, la motanul mult prea energic pentru starea mea. S-a întâmplat atunci să întorc capul spre TNB și să văd lume la intrare. Știam că în seara aceea avea să se joace Cockoși. Am verificat ceasul și am sunat-o repede pe Simona să o întreb dacă nu cumva mai are un bilet. Nu știu pisoi, așteaptă să dau un telefon. Am râs în gând de norocul chior pe care l-am avut! Să văd eu, pe nepusă masa, Cockoși, în regia lui Horia Suru, și să-l cunosc atunci pe actorul Vlad Nemeș într-un rol savuros de comic și de autentic.

Cine ești tu, Vlad?

Wow, începem cu ce mai grea întrebare! Cred că toată viața am să caut răspunsul. Probabil se va schimba de o mie de ori, mai ales că e o întrebare pe care mi-o pun des datorită meseriei mele. Cred că sunt un tip complex, aș zice eu, și complicat, ar zice alții.

Ce încerc să spun este că e nevoie de timp ca să mă digeri, ca să zic așa, tocmai pentru că însumez multe însușiri aparent contradictorii. Cred că în esență sunt un om sincer. Și spun asta pentru că mi se pare că întâlnesc tot mai puține persoane cu această calitate sau cu acest defect, depinde de situație.

Povestește-mi despre bucuriile și nemulțumirile tale.

Sunt multe lucruri simple care mă bucură: discuțiile cu oamenii mișto, momentele de râs cu prietenii mei, mâncarea bună, natura, câinii, călătoriile, vizitele la muzeu, la teatru, toamna, mirosul ploii, zăpada, seara de Crăciun, adolescenții care vin la spectacolele în care joc, iar la final îmi pun întrebări inteligente.

Mă bucură ceea ce fac. Mă bucură partea creativă a meseriei mele, motivul pentru care am și ales-o, dar sunt și aspecte care s-ar încadra la categoria nemulțumiri. Din fire sunt un revoltat. În general mă întristează răutatea gratuită, concurența meschină, ipocrizia, lipsa cruntă de empatie dintre oameni, nedreptatea, ignoranța, prostia, războaiele, faptul că există oameni care mor de foame, faptul că există copii care nu au acces la educație, la igienă, la lucruri de bază, faptul că sunt multe familii în care violența domestică face parte din viața cotidiană, faptul că noi, ca societate, suntem mai preocupați de etichetele pe care ni le punem unii altora decât de caracterul nostru, de esența noastră.

Hai să vorbim despre Cockoși. Cum ai primit propunerea de a juca în acest rol?

Propunerea de a juca în Cockoși a venit, de fapt, ca o contrapropunere. Totul a început cu dorința mea și a colegilor mei de facultate, Fulvia Folosea și Rareș Florin Stoica, de a face un spectacol împreună. Pe atunci eram proaspăt mutați în București, noi fiind absolvenți de Cluj, nemulțumiți de ceea ce nu ni se întâmpla din punct de vedere profesional. Așa că am hotărât să căutăm texte pentru ca mai apoi să cooptăm un regizor. Am căutat, am citit, am dezbătut, iar într-un final ne-am oprit asupra unui text, l-am tradus și de aici a început dansul. Am bătut la uși, la multe, multe uși, dar, din păcate, cu bătutul am rămas.

În cele din urmă, Cristina Rusiecki, ca o zână bună ce e, a avut generozitatea de a deveni producătorul viitorului nostru proiect. Aș putea spune că ei îi datorez întregul meu parcurs profesional pentru că mi-a întins o mână și a avut încredere în mine atunci când nimeni altcineva nu a fost dispus să o facă, fapt pentru care îi voi fi mereu recunoscător. Pe noi ne știa din anul trei, de la Târgu Mureș, unde ne-a cunoscut în cadrul programului de practică organizat de cei de la Teatrul 74, un program foarte bine pus la punct de pe urma căruia și acum culeg(em) foloasele. Fulvia îl cunoștea pe Horia Suru, care a terminat cu o generație înaintea noastră la domnul profesor Miklos Backs. L-a întrebat dacă n-ar vrea să lucreze cu noi pe textul respectiv. El a spus ca are unul mai bun și anume Cock de Mike Bartlett. Ne-am întâlnit, am făcut o lectură, apoi a intrat și domnul Ionel Mihăilescu în ecuație, cunoscut deja pentru rolurile dumnealui de la Teatrul Odeon și nu numai. And the rest is history.

Care este povestea spectacolului?

În Cockoși e vorba despre un cuplu format din doi bărbați, iar unul dintre ei se îndrăgostește de o femeie. De aici apar o mulțime de conflicte între cei doi, dar și o mare criza de identitate pentru protagonist, John.

Pe scurt, spectacolul este despre noi, despre oameni, așa cum suntem, cu bune și cu rele: egoiști, cruzi, cinici, lași, dar și iubitori, altruiști, înțelegători și plini de compasiune. Nu e un spectacol ușor, nu sunt momente de respiro nici pentru spectatori, nici pentru actori, dar la final ne privim cu toții în ochi și ne mulțumim unii altora, ne ștergem de lacrimi și mergem mai departe, ca după o ceartă lungă, grea, dar atât de necesară.

Dat fiind subiectul (încă) tabu la noi, cum ai simțit că a primit publicul acest spectacol?

Cockoși s-a jucat inițial la Teatrul Act, al cărui public este extrem de inteligent, receptiv și deschis. În iunie a avut loc prima reprezentație în Sala Mică a Teatrului Național unde, de asemenea, ne-am bucurat de un public minunat, angrenat în poveste, atent și generos. Au fost și seri când simțeam publicul în disconfort și, probabil din cauza propriilor prejudecăți, unii dintre spectatori nu reușeau să intre în poveste, dar nimic extrem. Din fericire, fie că îți place, fie că nu, spectacolul nu te lasă indiferent. Până la urmă, se discută despre încercările care apar într-un cuplu, orice fel de cuplu, iar majoritatea celor care vin să ne vadă înțeleg universalitatea mesajului. Vezi asta în ochii lor în timpul aplauzelor, când îți caută privirea. E chiar frumos! Spectacolul e bine construit atât din punct de vedere regizoral, cât și dramaturgic, motiv pentru care publicul vine cu noi destul de ușor. De fapt, asta a fost și provocarea pentru noi – să ne ridicăm la nivelul materialului, care este extrem de ofertant.

Cu toate astea, asemenea cărților sau a filmelor, și piesele de teatru au mai multe niveluri de înțelegere. Cum se vede spectacolul Cockoși prin ochii tăi?

Așa este, Cockoși are multe straturi și substraturi. Cred că e nevoie de un astfel de spectacol pe piața românească tocmai pentru că sparge niște tipare și tabuuri. Știu sigur că foarte mulți pleacă din sală mai toleranți, mai deschiși, mai empatici, iar asta e o mare bucurie pentru mine – să știu că munca mea are un impact social. Cred că uneori, ca oameni de teatru, uităm că avem o meserie formatoare de opinii. De-a lungul istoriei, artistul a ridicat întotdeauna probleme social-politice specifice vremurilor sale. Și trebuie să fie așa, e aproape o datorie civică.

De exemplu, îmi aduc aminte că la avanpremieră se afla în public un cuplu gay care, pe măsură ce se derula acțiunea, devenea tot mai apropiat până când, la final, i-am văzut pe cei doi îmbrățișați și în lacrimi. A fost o satisfacție enormă faptul că am putut să le oferim un cadru în care să se simtă în siguranță să-și exprime afecțiunea ca orice alt cuplu. Am multe cunoștințe, chiar prieteni buni, care fac parte din comunitatea LGBT și știu cât de mult au nevoie de o expunere pozitivă în România. Din acest motiv mă bucur că, prin acest rol, îi reprezint și încerc să o fac într-un mod cât mai asumat. Îmi place, prin rolurile pe care le interpretez, să dau glas celor care nu au, celor oprimați, cărora li se bagă pumnul în gură pentru că sunt diferiți de normă.

Știi că ești savuros de comic în rolul ăsta?

Ha-ha, mulțumesc frumos! E meritul textului. De altfel, Mike Bartlett a câștigat în 2010 premiul Laurence Olivier pentru această piesă – o distincție prestigioasă în lumea teatrală britanică. E scrisă extrem de inteligent, cu un umor tăios, cinic, care e foarte pe gustul meu. Ca să fiu sincer, sarcasmul și umorul personajului au fost punctul de plecare pentru mine în construcția acestui rol. Am speculat orice oportunitate pentru a-l face amuzant, chiar dacă uneori am apelat la clișee. În felul ăsta am zis că va fi mai puțin antipatizat de public, având în vedere faptul că, în rest, el este foarte agresiv, chiar isteric aș spune.

În ce spectacol te mai putem vedea?

(D)efectul Placebo e un alt proiect foarte drag mie. Spectacolul s-a născut în cadrul programului 9G La TNB, program coordonat de Cristiana Gavrilă, Ionuț Corpaci și Viorel Florea, care, consider eu, fac o treabă minunată. Desigur, sub ei se află o întreagă echipă de oameni profesioniști și implicați cu care am colaborat foarte bine – de la tehnic la mașiniști și cabiniere, cu toții sunt foarte faini. În (D)efectul Placebo se vorbește despre lumea în care trăim, despre plasticizarea și artificializarea relațiilor umane, despre prietenie, despre iubire, despre relația cu ceilalți, dar și despre relația cu noi înșine, despre frustrări și angoase, dar și despre puterea de a fi O.K. cu cine ești, așa cum ești.

Acțiunea are loc în cabinetul unui psihoterapeut care nu mai apare odată, personajele rămânând să-și rezolve (sau nu) problemele pe cont propriu. De aici ideea de efect placebo, iar d-ul din paranteză sugerează defectele pe care cu toții le avem, niște defecte care, la fel ca diferențele dintre oameni, ar trebui să ne apropie, nicidecum să ne dividă.

Ce este inedit la acest spectacol este faptul că e facut de la zero de întreaga echipă. Adică noi, actorii, coordonați de Ștefan, am avut o perioadă de laborator, înaintea repetițiilor propriu-zise, în care am dezvoltat idei și le-am pus pe foaie. Mai mult decât atât, a fost o muncă colectivă în sensul în care cu toții am contribuit la scrierea poveștilor acestor personaje.

Eu îl joc pe Virtual-Boy, un tip care s-a refugiat în lumea virtuală pentru că lumea reală nu prea a fost blândă cu el. Din distribuția spectacolului mai fac parte Ioana Predescu, Alina Petrică, George Bîrsan și Rareș Florin Stoica. Ștefan Lupu e cel care semnează conceptul și coregrafia, iar de instalația scenografică e responsabilă Elena Dobîndă împreună cu Andreea Negrilă. Cei curioși ne pot vedea pe 24 și 30 septembrie, de la ora 20, în Sala Mica a Teatrului Național.

În plus, joc la TLB – Theaterlaboratorium Bukarest, un spațiu independent de care se ocupă actrița Ramona Olasz, unde au loc spectacole în limba germană pentru copii și nu numai. Anul trecut, de exemplu, am lucrat un spectacol pentru adulți cu Marius Schiener, un regizor din Viena.

Cum se vede teatrul românesc de pe scenă?

Ca o nebuloasă. Ca și cum aș naviga prin ceață. Nu văd foarte departe, trebuie să o iau pas cu pas, de asta parcursul meu a fost unul destul de lent. Dar totuși am avut noroc și până acum nu am scufundat barca. Dar, în același timp, cred că o duce mai bine decât credem, cel puțin din anumite puncte de vedere. Spun asta pentru că am interacționat cu regizori străini, din Viena și New York, care spun că aici au o libertate creativă enormă față de mediul lor. Regizorul e destul de îngrădit afară, restricționat mult de text. Cum e scris așa e montat. Asta e bine pentru dramaturg, care la noi nu e atât de respectat, dar știu cazuri de regizori străini care caută să lucreze în România pentru că pot încerca lucruri pe care acasă nu pot.

Sunt curioasă, ce anume îți completează iubirea pentru teatru? Sau nu mai ai nevoie de nimic altceva?

Când eram amator, în liceu sau chiar mai mic, credeam că voi fi unul dintre acei actori care își va lua toate satisfacțiile din viața profesională. Pe măsură ce am avansat în domeniu mi-am dat seama că e foarte sănătos să ai repere și din afara teatrului, să ai un punct de fugă, ca să zic așa. În timpul liber îmi place să citesc, să mă plimb și să (re)descopăr Bucureștiul, să mă uit la documentare. Ori de câte ori am ocazia călătoresc, oriunde, nu contează, iar de relativ recent îmi place să răsfoiesc reviste de design interior. Iarna schiez, iar de vara asta am adoptat o cățelușă care m-a cucerit definitiv. O cheamă Lisa și mi-e tare dor de ea pentru că a rămas acasă la ai mei, în Baia Mare.

Întrebări-fulger

Ultima carte citită?

Conjurația imbecililor de John Kennedy Toole.

Un film preferat? 

The Hours.

Cel mai drag rol jucat?

Prietenul din H(eden) Garden de Alexandra Pazgu, regia Medeea Iancu.

Un loc secret în București?

Canapeaua mea confortabilă, alături de un pahar de vin.

Un vis?

Sa înot cu delfinii.

Când mai putem vedea Cockoși?

Luni, 19 septembrie, de la ora 19:00, în Sala Mică a Teatrului Național București.

sursa foto: (c) Oana Radu