După 1989, activismul desfășurat de Mona Nicoară pentru drepturile omului și-a regăsit ecoul în artă, prin filmul documentar, Children Underground și Școala noastră.
Până în 1989, Mona Nicoară a făcut parte dintr-o comunitate mică și clandestină de scriitori tineri. După Revoluție, s-a orientat, în mod firesc, către activismul pentru drepturile omului pentru Comitetul Român de la Helsinki, International Gay and Lesbian Human Rights Commission, Amnesty International și Human Rights Watch.
În 1997 a început colaborarea, ca producător asociat, pentru documentarul Children Underground (2001), un film care a primit Premiul Special al Juriului la Sundance Film Festival și a fost nominalizat la Oscar pentru Cel mai bun Documentar. Ulterior, a regizat documentarul Școala noastră (Our School, 2011), care a avut premiera la Festivalul de Film Tribeca (SUA), a primit Marele Premiu al Juriului pentru cel mai bun film din SUA la SilverDocs și a fost nominalizat la Silver Eye Awards, pentru Cel mai bun Documentar Est-European, și la Premiile Gopo, pentru Cel mai bun Documentar Românesc.
De la poezie la activism și filme documentare. Cum a avut loc tranziția și ce anume leagă toate aceste etape, dacă le pot numi astfel?
E o întrebare pe care mi-am tot pus-o și eu. Există un soi de fir roșu care trece prin toate aceste etape, și are de-a face cu modalități de angajare în lume. Poezia a venit aparent natural, cum se întâmplă foarte des cu adolescenții, dar am avut norocul să intru într-un grup de tineri scriitori (unii — Răzvan Rădulescu, Andreea Vălean etc. — au ajuns ulterior în film și ei) care, în perioada aceea de dinainte de Revoluție, foloseau scrisul simultan ca supapă creativă și ca modalitate de înțelegere sau procesare emoțională a sistemului absurd în care trăiam. Revoluția a adus cu sine posibilități de implicare mai directe, iar domeniul drepturilor omului, crescut pe terenul pregătit de dizidenții de dinainte de 1989, iarăși a apărut ca o orientare aproape naturală pentru mine în acele circumstanțe. Dar abia în 1998, când am fost rugată să ajut întâi ca traducător și apoi ca producător asociat la Children Undeground, un film despre copiii străzii din București care a luat un premiu la Sundance și ulterior o nominalizare la Oscar, am realizat că pot împăca impulsurile creative și cele activiste. De fapt, și literatura, și rapoartele de drepturile omului, și filmul sunt pentru mine, cum zice americanul, forme înrudite de storytelling: modalități de a extrage înțeles din lume, de a structura experiența noastră aparent accidentală și episodică, de a construi un univers moral comunicabil altora.
Ați făcut, într-un interviu, o distincție între documentarul de știri și documentarul artistic. Cum se împacă setea de cultură cu faptul că documentarul de știri este accesibil unui public mai larg, în timp ce documentarul artistic rămâne un bun de consum pentru un public mai restrâns și mai interesat?
Ne uităm la documentarul creativ și la cel de televiziune cu ochi puțin diferiți, nu? Pe de o parte, vrem informație de la ambele — nu neapărat aceleași informații, dar vrem ca ambele să ne deschidă ferestre noi asupra lumii. Pe de altă parte, de la documentarul creativ cerem mai mult: vrem un anume nivel de angajament estetic, formal, emoțional pe care nu îl așteptăm de la documentarul de televiziune. E mai greu de făcut ordine prin casă când te uiți la filmele lui Dziga Vertov sau Nicholas Philibert. Documentarul creativ e de fapt cinema clasic, gustat cel mai bine într-o sală întunecată, alături de necunoscuți care trec prin experiențe sincrone. Acum, evident, problema devine distribuția. În locuri ca România devine foarte greu să oferi acces la această experiență din pricina numărului mic de săli de cinema, dar și din pricină că astfel de experiențe, minunate și folositoare, nu sunt de fapt bănoase pentru distribuitori. Ele trebuie susținute și încurajate în interesul public, ca multe alte acte de cultură.
Documentarele pe care le-ați produs sau regizat spun, din nefericire, povești similare și, totuși, unice – pe care, de altfel, le cunoaștem deja din viața cotidiană, dar pe care le ignorăm în bună parte. De ce reușesc documentarele să pătrundă mai bine în acest zid al imunității la suferință pe care ni l-am creat în fața realității de zi cu zi?
Dacă sunt bine făcute, dacă intenția și execuția sunt duse până la capăt, documentarele artistice ne iau prin suprindere, ne pot conecta cu oameni și realități pe care altminteri am prefera să le ținem la distanță. Nu e vorba neapărat că alegem să nu știm, dar de multe ori credem că știm fără să înțelegem de fapt. Țin minte exact momentul când am început să traduc filmul despre copiii străzii. Venisem cu idei preconcepute: subiectul părea fumat, toate televiziunile din Vest făcuseră câte un reportaj despre asta și, în plus, partea bucureșteană din mine credea că știe mai bine ce-i aia copil al străzii decât o jună regizoare din New York. Când am început să văd casetele cu material brut, însă, am realizat cât de puțin știam și cât de puțin înțelesesem de fapt despre viața acestor copii. De unde luăm apă, ce facem când suntem bătuți de un trecător, cum vorbim cu familia de la care am fugit? — în detalii se află nu doar diavolul, ci și antidotul lui: empatia. În documentar, toate alegerile pe care le facem, de la plasamentul camerei la structura montajului și construcția sunetului, sunt de fapt invitații să vedem lumea dintr-o nouă perspectivă, să intrăm într-o nouă piele, fie ea a unui autor sau a unui personaj sau participant în film.
Filmele documentare la care ați lucrat până în acest moment au avut un impact emoțional puternic asupra publicului. În ce măsură s-a concretizat însă acest impact și în acțiunea civică și politică la care sperați?
Ah, poveste lungă! Evident că am sperat ca ele să aibă un impact, dar a foarte greu de cuantificat ce înseamnă asta. De exemplu, pentru Școala noastră, care explorează segregarea școlară a romilor în România, am avut ținte clare: am vrut ca filmul să fie folosit de activiști și arătat celor care fac și finanțează politicile de învățământ public. Am arătat filmul în Parlamentul European, în Congresul SUA, în fața finanțatorilor privați și a celor de la ONU, de exemplu. L-am plimbat prin fața autorităților din multe țări din Europa în care romii sunt segregați în școli. În România l-am arătat la One World în prezența Ministrului Educației de atunci, care a promis să-l includă în pregătirea profesorilor. Dar a urmat o perioadă năucitoare — țin minte că la un moment dat numărasem că se perindaseră șase miniștri la învățământ în doi ani de zile, astfel încât promisiunile făcute într-o zi oarecare nu mai aveau nicio valoare peste o lună sau două. Pe de altă parte, instituții cum ar fi Consilulul Național pentru Combaterea Discriminării au folosit filmul cât încape. Iar colegii de la One World și Active Watch l-au dus în licee și în fața profesorilor, și îl folosesc în continuare. Când vine vorba de impact, dacă ușa din față se închide, încerci să intri pe fereastră.
Sunteți co-fondator al Asociației ACCEPT. Documentarele despre viețile persoanelor din comunitatea LGBT din România sunt aproape inexistente, iar reportajele și aparițiile în presă puțin numeroase și întotdeauna cumva underground. Ce anume cauzează această lipsă de inițiativă în producerea filmelor care să documenteze viețile persoanelor din comunitatea LGBT în România?
Cred că mare parte din problemă este în continuare discriminarea: mulți dintre cei care se identifică ca LGBT se tem de expunerea publică, și pe bună dreptate. Societatea noastră încă nu a acceptat diversitatea reală. Apoi, în realizarea unui astfel de film, e nevoie de un soi de bun simț care e greu de dezvoltat în absența informațiilor. De multe ori, interesul e oarecum prurient[1] sau măcar exoticizant, poate doar din ignoranță, și asta nu produce filme bune, cu care ne putem relaționa emoțional și care accesează ceva mai universal (filmele nu pot fi doar despre orientarea sau identitatea sexuală a cuiva). Chiar și pentru un foarte scurt video pe care l-am făcut vara asta pentru ACCEPT despre doi prieteni ai mei a căror căsnicie i-a adus după mulți ani în fața Curții Constituționale, am încercat să găsim o înțelegere nu a relațiilor între persoane de același sex, ci a familiei în general. Și am ajuns, ca tot românul, la borș — la complexitatea făcutului ciorbei de perișoare la New York, pentru un soț texan.
Sunteți unul dintre organizatorii celei de-a treia ediții a Festivalului de Film Documentar fARAD, care va avea loc în perioada 6-9 octombrie 2016 la Arad. Care sunt mizele mai largi ale acestui proiect, atât în ce privește tinerii profesioniști în domeniu, cât și publicul din România?
fARAD este un eveniment fondat în 2014 de Romanian Film Initiative / Asociația Film ETC. (Corina Șuteu, Mihai Chirilov și Oana Radu) și produs în parteneriat cu 111 Film, cu sprijinul Centrului Municipal de Cultură Arad. Când colegii de la Romanian Film Initiative / Asociația Film ETC., cu care colaborasem deja la New York, unde au organizat festivalul de film românesc timp de 10 ani, mi-au propus să programez acest festival sub patronjaul Centrului Municipal de Cultură Arad, mi s-a părut o oportunitate excelentă să dezvoltăm un festival care să se concentreze pe forma cinematografică și să exploreze relația dintre documentar în înțelegerea clasică, forme de expresie mai hibride și filmul experimental. Sunt festivaluri de documentar excelente în România — Astra, One World — care au fiecare focusul lor, dar așa ceva lipsea din țară și din regiune.
Apoi, la Arad există deja o îndelungată tradiție a filmelor hibride și experimentale: încă de la sfârșitul anilor ‘60, grupul kinemaikon a făcut, practic, pionierat în acest domeniu. Ca urmare, există un grup de tineri arădeni care lucrează în film și care au deja filme premiate la TIFF, Astra etc. Anul acesta suntem mândri să arătăm și câteva dintre filmele lor la fARAD. Sunt foarte implicați în festival și ne-au împins încă de la prima ediție să transformăm festivalul în ceva care este de folos real pentru tinerii documentariști.
Anul acesta începem o inițiativă nouă, unică în România: un laborator, parțial modelat după laboratoarele de la Sundance, Independent Filmmaker Project și IDFA, care oferă acces la cel mai înalt nivel profesional pe bucățele specifice în fiecare an (anul aceasta ne concentrăm pe sunet, cu Dana Bunescu, monteurul și zeița sunetului celor mai importante filme românești din ultimii ani) și o comunitate care oferă sprijin creativ pe proiectele specifice ale participanților selectați la laborator — pe principiul că filmele bune, spre deosebire de picturi sau romane, nu se fac în izolare. Termenul de înscriere la acest laborator este 12 septembrie, așa că doritorii încă mai au câteva zile în care pot trimite aplicațiile. Mai multe informații se pot găsi pe site-ul www.farad.ro.
Proiecțiile din festival se adresează publicului larg și foarte viu din Arad: majoritatea filmelor vin direct din marile festivaluri — Veneția, Toronto, Sundance, Berlin, Tribeca etc. — și sunt alese în jurul temei prezent / trecut, având în vedere că timpul este, de fapt, mai mult decât imaginea sau sunetul, materialul primar al filmului. Împreună cu Mihai Chirilov, care aduce cu el experiența programării TIFF-ului timp de 15 ani, am ales filme nominalizate la Oscar și filme care vor fi cel mai probabil nominalizate la Oscar, câteva premiere naționale și câteva filme venite direct de la Sundance — toate documentare care pun problema formei cinematografice, a limitelor și posibilităților ei. Programul va fi anunțat în curând.
[1] Interes exagerat pentru viețile sexuale ale altor persoane.
surse foto: arhiva personală a Monei Nicoară