Când aveam un an și jumătate, mama și-a dat seama că am talent la muzică. Așa că „I’m a Barbie girl in a Barbie world” sau „Are mama o fetiță frumușică foc” erau literă de lege când venea vorba despre universul muzical al unei copilițe de câțiva ani. Crescând, am înțeles cum stă treaba de fapt cu lumea muzicii și cât de complexă este această cale, odată urmată. Pentru că talentul nu reprezintă decât un prim pas înainte de a străbate alte milioane, iar munca și dedicarea sunt cele care te ajută să faci sprintul final către linia de sosire, care nici măcar nu marchează sfârșitul cursei, ci duce spre o altă pistă și, implicit, către un nou început.
Despre tot felul de nostalgii muzicale am discutat cu Radu Mihalache, muzicolog, care recent a predat un atelier interesant la Fundația Calea Victoriei. Radu compune atât muzică pentru oameni mari, cât și pentru cei mici, dă mai departe din știința muzicii la Radio România Muzical și trăiește emoții de tot felul într-o lume minunată și haotică în egală măsură.
Dacă ar fi să realizezi o poveste pe ideea „A fost odată ca niciodată”, cum ar arăta cea a lui Radu Mihalache de când s-a născut și până în prezent?
A fost odată ca niciodată un băiat din Târgoviște, născut într-o familie care adora arta. Tatăl meu a lucrat și lucrează într-un teatru pentru copii, mama mea a avut o perioadă în care a fost economist, dar, ulterior, a revenit la prima dragoste, muzica, pe care a și studiat-o. Așadar, am crescut într-un ambient obișnuit cu lumea aceasta artistică. Nu era suprinzător să merg în culise și să vorbesc cu artiștii, nu era surprinzător să fiu într-un platou, într-un studio de televiziune. Pentru mine, era ceva absolut normal. De aceea, când m-au întrebat, înainte de clasa I, ce vrei să faci când o să fii mare, eu am spus muzică, pian. Eram absolut fascinat de pian, pentru că urmăream Tom și Jerry. Erau câteva episoade în care Tom cânta la pian și mă întrebam ce este acest instrument, pentru că nu văzusem în realitate un pian până să intru la școală. Așa că pentru mine a fost absolut fascinant. De atunci, au fost ani frumoși, ani grei – am avut câteva momente dificile în care spuneam ce-mi trebuie mie muzica, renunț. Întotdeauna însă apărea o persoană, un proiect, un element care mă aducea înapoi în domeniul muzical și astfel am terminat și Conservatorul, sunt muzicolog, activez la Radio România Muzical, compun muzică pentru teatru, pentru diverse activități și predau atât unor oameni mici, cât și unor oameni mari, în toată firea.
Care a fost prima amintire legată de muzică pe care o ai în minte de când erai copil?
Prima amintire este cea legată de mama mea. Când eram mic, aveam o chitară în casă, mama mea fiind o iubitoare a genului folk, așa că am crescut cu cenaclul Flacăra. De asemenea, mama scria cântece. De acolo a pornit și plăcerea de a căuta și explora muzica. Da, mama mea este prima amintire, fără doar și poate.
Povestește-ne puțin despre activitățile tale de până acum în contextul muzicii. Care a fost cea mai cea emoție pe care ai simțit-o?
Nu pot să găsesc cea mai cea emoție pentru că sunt pe diverse paliere și mi-ar fi greu să spun cu certitudine asta este. Pe de o parte, ca muzicolog, o emoție profundă mi-a dat-o prima emisiune realizată la Radio România Muzical. Prima dată când eram eu stăpân pe soarta mea acolo, nu eram doar o micuță voce care aducea doar o completare. Pe de altă parte, am făcut 12 ani de pian și acolo au fost numeroase emoții, prin concursuri și tot felul de evenimente, inclusiv un concert alături de filarmonica din Târgoviște. În compoziție, cred că cea mai puternică a fost anul trecut, când am avut, la teatrul Ion Creangă, premiera spectacolului Frumoasa din pădurea adormită. A fost cea mai mare premieră a mea de până atunci, deși mai făcusem muzică pentru spectacole, pentru că am simțit-o puternic ca pe o premieră, cu critici în sală și tot tacâmul. În aceeași măsură, cânt în două coruri – corul Solemnis din București și corul Appasionato din Târgoviște. La fel, cu fiecare am avut experiențe diferite și aș putea spune că mă definesc întrucâtva.
Cum e să îmbini muzica pentru copii cu muzica pentru oameni mari? Cum faci să te detașezi? Ai nevoie să te detașezi?
Foarte mulți oameni zic că muzica pentru copii trebuie să fie simplă și pun copiii pe o treaptă inferioară. Eu nu cred că este așa. Copiii sunt foarte inteligenți și dacă vrem să le formăm niște gusturi pentru frumos, pentru artistic, să îi determinăm să meargă la Festivalul George Enescu și să nu aplaude între părțile unei simfonii, cred că trebuie să îi tratăm ca pe niște oameni mari. De aceea, cred că muzica trebuie să fie sinceră, nu neapărat simplă, ci, mai degrabă, ușor de digerat pe alocuri, cu elemente mai complexe pe care, ulterior, să și le poată aminti. Uite, de exemplu, revenind la Tom și Jerry, această animație conținea, în cele 10 minute, muzică de Rahmaninov, Liszt, Rossini și așa mai departe. Copiii erau familiarizați cu marea muzică. De aceea, măcar la nivel tehnic, eu încerc să aduc un basso ostinato asemănător lui Mozart, încerc să le dau niște puncte de reper prin care ei, ulterior, să recunoască această muzică.
Cum ți-ai început activitatea la Radio România Muzical? Vorbește-ne despre emisiunile pe care le realizezi. Ce înseamnă pentru tine această experiență?
Mi-am început activitatea la Radio România Muzical încă din timpul facultății. Am fost dus acolo de către două doamne deosebite, profesoare de-ale mele – doamna Valentina Sandu Dediu și doamna Laura Manolache. Dumnealor, auzind că sunt interesat de domeniu, m-au ajutat să ajung acolo. Am fost trimis la radio împreună cu alți colegi de-ai mei. Cu toții am dat probe, am făcut câte un material, câte un text, câte un reportaj, interviu, ca să vadă cum ne descurcăm. Ulterior, am primit un telefon și am devenit colaborator, realizând interviuri, cronici, eventual mai transmiteam un concert la care participam. Anul trecut mi-a venit ideea unei rubrici în care să pun față în față muzica savantă și muzica pop. Am vrut să văd ce au în comun, acesta era scopul inițial al rubricii. Am mers cu un demo la coducerea postului, le-a plăcut și am început imediat, spre surprinderea mea. Până acum au fost două sezoane, urmând ca din toamnă să revină într-o formă extinsă. În același timp, am mai avut emisiunea Suflet de chitară, prin care am scos în evidență chitara sub toate formele – de la lăuta medievală până la chitara electrică, fără a avea vreo rezervă. În general, în fiecare ediție discutăm despre un compozitor și despre un interpret, fiind imposibil să găsim înregistrări din perioada Renașterii, spre exemplu. În prezent, pe perioada verii, realizez împreună cu o colegă a mea o emisiune ce se numește Fila de calendar prin care îi aniversăm pe oamenii importanți ai muzicii din acea săptămână.
Dar la Fundația Calea Victoriei? Cum a început experiența ta aici?
Începutul aici a fost foarte interesant. Eu admiram foarte mult activitatea Fundației, mergeam la concertele lor cu Tiberiu Soare, la tot felul de evenimente, spre exemplu – cum să înțelegem opera, conferințele de la teatrul Odeon și așa mai departe. Întotdeauna mi s-a părut că fac lucruri extraordinare și le vedeam ca fiind foarte mari, ceea ce și sunt. Eu am fost la un concert de-al lor, am scris o cronică, iar una dintre colegele mele de la radio i-a trimis cronica mai departe Sandrei Ecobescu. Aceasta m-a contactat pe Facebook, mi-a mulțumit și mi-a spus că mi-a auzit rubrica la radio și că i se pare interesant despre ce vorbesc. În acest fel, a rămas să ne întâlnim, am discutat puțin și am găsit de comun acord o viziune. Astfel, când au avut ei ziua porților de deschise, m-au invitat să țin un curs demonstrativ și le-a plăcut.
Spune-ne despre atelierul De la Baroc la Pop – Ce au în comun Monteverdi și Daft Punk, ce s-a desfășurat între 1-5 august. De unde ți-a venit ideea?
Este un curs născut ca o continuare a ideilor de la rubrica mea. Întotdeauna m-a enervat separarea lumilor în muzică – clasică și modernă. Foarte multe dintre tehnicile pe care le folosesc compozitorii de muzică clasică se regăsesc și în muzica pop, din zilele noastre. Sunt aceleași, denumite pe alocuri altfel. În muzica pop, avem ideea de looping – un fragment muzical tăiat și repetat în buclă. În muzica barocă, există acești pași numiți basso ostinato care sunt dați de o linie de bas de câteva măsuri care se repetă la nesfârșit. Atât la looping, cât și la basso ostinato, muzica se construiește deasupra. Deși aceste exemple par inițial puțin trase de păr, este adevărat că au totuși aceeași tehnică, chiar dacă realizată în contexte diferite. Așa am început să găsesc mai multe elemente comune. De asemenea, ce m-a mai interesat în cadrul acestui curs a fost să observăm împreună ce au preluat artiștii de muzică clasică de la cei pop, și pe alocuri și invers. Comparând formațiile de muzică medievală, de muzică renascentistă, chiar și de muzică din anii ’60- ’70 cu cele de acum, se constată că cele de acum au început să adauge mai multe elemente de percuție și sunt mult mai fanteziste când vine vorba despre improvizații. Eu cred că aceste lucruri sunt inspirate de la formațiile care făceau fantasy rock în trecut.
Ce a însemnat pentru tine această experiență? Poți împărtăși niște impresii?
A fost o experiență foarte, foarte interesantă, solicitantă, dar care mi-a oferit și multe satisfacții. Am avut parte de cursanți plăcuți, activi, curioși, care au făcut față cu brio volumului destul de mare de informații și mi-au tolerat și mie anumite excese. Am parcurs istoria muzicii rock, impactul pe care aceasta l-a avut asupra muzicienilor din zona clasică. Am discutat despre interpretarea muzicii vechi, am prezentat, în paralel, originile operei și ale operei rock, iar, într-un final, am pătruns în minunatul univers al muzicii de film. Nu am avut cursuri obișnuite de istoria muzicii și cred că a fost o decizie bună, pentru că la final am fost întrebat când va mai fi următorul curs.
Ce alte proiecte mai ai în viitorul apropiat?
Voi avea încă un spectatol cu teatrul Ion Creangă, premiera va fi anul viitor. Este vorba despre un spectacol pentru copiii cu vârsta cuprinsă între zero și trei ani, așa că lucrăm de zor să iasă ceva frumos nu doar pentru ei, ci și pentru părinți, pentru că și ei merită ceva simpatic.
Și, ca să încheiem într-o notă meditativă, să presupunem că mâine te-ai întâlni cu tine, cel care erai acum 10 ani. Ce ți-ai spune? Dar dacă te-ai întâlni cu cel care vei fi peste 20 de ani?
Mi-aș spune să fiu mult mai relaxat, mai deschis la nou, mai dornic să cunosc oamenii și să privesc lumea din cât mai multe perspective. Pe de altă parte, dacă m-aș întâlni cu mine, cel din viitor, aș fi curios să văd ce rezultate au avut acțiunile mele, ce impact au avut asupra oamenilor.