Ștefania Elena Gubavu, psiholog și lector la Fundația Calea Victoriei, despre importanța inconștientului, emoțiilor și a înțelegerii propriului sine.

De ceva timp am descoperit psihologia  și importanța „curățeniei mintale”. De prea multe ori ne lăsăm furați de goana zilnică și uităm să ne mai contemplăm pe noi înșine, să ne lăsăm să sinele puțin mai la vedere și să îl înțelegem mai bine. Poate dacă ne-am da mai mult timp nouă, relațiile cu cei din jurul nostru ar fi mai armonioase.

Toate aceste gânduri mi-au fost (re)confirmate în discuția pe care am avut-o cu Ștefania Elena Gubavu, psiholog clinician și lector la Fundația Calea Victoriei. Recitind dialogul nostru m-a cuprins o stare de liniște și de bucurie interioară, așa cum am simțit atunci când am vorbit cu Alina Azario sau cu Mario Barangea.

Ștefania Elena Gubavu este absolventă a Facultății de Psihologie din cadrul Universității din București, acolo unde a descoperit pentru prima dată efectele poveștilor asupra emoțiilor umane, dar și psihoterapia analitică, domeniu în care s-a specializat. De un an este lector la Fundația Calea Victoriei, unde ține cursuri despre psihologia inconștientului și controlul propriilor gânduri. Aceleași teme se regăsesc și în discuția noastră.

De ce ai ales psihologia și nu alt domeniu? Te-a marcat vreun eveniment din copilărie, vreo persoană? Cum au văzut părinții decizia, dată fiind reticența generală față de psihologi?

Nu am avut cum altfel. Pentru a răspunde cu un clișeu, psihologia m-a ales pe mine.

Părinții mei veneau din profesii în care domenii că matematica erau la mare rang și eu m-am pregătit în aceeași zonă, partea umanista fiind un fel de tărâm străin și inaccesibil mie. În liceu am făcut psihologie cu un profesor de filosofie tânăr, proaspăt întors din armată și marcat de experiența avută. Ne învăța la ore tehnici de apărare. În prima zi din clasa a XII-a mi-a venit gândul că vreau să fiu psiholog. Nici pentru mine nu avea sens de unde a apărut ideea, însă nu mai puteam scăpa de presiune. Doar asta era important și tot ceea ce vroiam. Părinții nu au fost de acord, neputând să vadă ce pot face în viața cu profesia asta. Au avut nevoie de ani de zile să accepte alegerea mea.

Ceea ce mă marcase în legătura cu psihoterapia era ce aflasem în clasa a VIII-a de la un profesor despre Freud și inconștient. Aaa, și o emisiune la televizor, în care un preot povestea cum, pentru a înțelege mai bine vinovăția pe care o trăiau oamenii și pentru a le fi un duhovnic mai de ajutor în asemenea situații, a urmat un curs de psihanaliză.

În prezentarea de pe site-ul Fundației Calea Victoriei vorbeai despre cercetarea pe care ai făcut-o în anul II referitoare la semnificația psihologică a basmelor pentru copii. De unde a venit ideea acestei cercetări și care a fost impactul ei asupra evoluției carierei tale?

În perioada aceea era fascinația pentru Harry Potter și eram tare curioasă să descopăr de ce le place tuturor așa de mult. În plus, cred că fiecare are din copilărie o poveste preferată, un basm care l-a marcat într-atât încât îl ține minte și mult mai târziu. Prin această cercetare am văzut cum personajele, întâmplările din povești pun în mișcare viața interioară a copilului, creativitatea lui, fiind purtătoarele unor emoții greu de trăit altfel sau pe care mediul de viață le respinge. Copiii nu sunt izolați de realitate așa cum își doresc unii părinți în dorința de a-i proteja, ei trăiesc în aceeași realitate că și părinții lor și resimt și negativul. Au nevoie să îl exprime în egala măsură ca și pe celelalte emoții.

Poate din aceste motive și multe altele încerc să fiu atentă la tot ceea ce vine spontan din psihicul cuiva, fie verbal, fie non-verbal, căci este purtător de sens și transformare pentru acea persoana.

Te folosești de biblioterapie sau de povești în tratarea pacienților? Ce rol au poveștile în dezvoltarea emoțiilor? E bine să citim mult și divers sau doar acele stiluri/genuri care știm că ne plac?

Da, mă folosesc de povești, de cărți, de filme, atât cele clasice, cât și ceea ce aduce pacientul. A scrie propriile povești ne ajută să intram într-un dialog cu părți din noi, să cunoaștem un necunoscut din noi, să-i dăm glas, să deschidem noi posibilități de creștere interioară. Este un act vindecător. Cred că sunt perioade în care citim intens, dar pot fi și momente în care nu simțim nevoia să citim. Avem nevoie de ambele, fără a evalua că una este mai bună decât cealaltă. Cred că sunt etape dintr-un proces. Poate că în momentele în care citim avem nevoie să asimilăm ceva, iar în starea opusă avem nevoie să metabolizăm și să transformăm acel ceva.

În privința alegerii genului, poate că uneori merita să ne lăsam inspirați de titlu, de un fragment citit la întâmplare când răsfoim cartea… Cred că e important ca ceea ce citim să ne atragă prin ceva, nu doar să bifam o altă carte citita. Dacă ne atrage înseamnă că rezonăm emoțional cu acea carte. Undeva ne identificăm cu ceva, este și despre noi. Acea carte ne atinge în profunzime, trezește, transformă o parte din noi. Iar dacă ne dezamăgește sau ne plictisește o carte e important. E necesară experiența acestor stări, căci asta înseamnă a fi în real, a trăi toate aceste posibilități. Cred că ar fi multe de discutat aici.

Recent, ai postat pe pagina de facebook a cabinetului tău un fragment care vorbește despre importanța cântecelor în dezvoltarea și trezirea emoțiilor. Te folosești de fundaluri muzicale atunci când discuți cu pacienții? Dar când îți faci cercetările?

Uneori. Însă cel mai adesea tot spontan, în funcție de ceea ce se întâmplă în cabinet atunci. De asemenea, pacientul poate veni cu o melodie de care este fascinat sau care i-a apărut în vis și ne uităm la ea, la ce poate semnifica. Despre rolul vindecător al cântecului am putut învață mult de la cineva al cărui inconștient îi vorbea cu mare ușurință prin intermediul acestuia. A avut o perioada în care, în fiecare dimineața se trezea din vis cu o melodie în minte. Ne-am dat seama că acele melodii vorbeau despre afectivitatea sa care, în viața de zi cu zi, nu se putea exprima.

Multe persoane spun că nu ar putea face munca unui psiholog pentru că sunt foarte sensibile și se încarcă de problemele celorlalți. La tine cum este: cum gestionezi emoțiile tale în relația cu pacienții? Tu cum te tratezi pe tine însăți?

În cabinet ești și nu ești tu. Adică trebuie să fii prezent cu întreaga ființa în relația cu omul din fața ta, însă știi că ceea ce se întâmplă nu este despre tine. Este timpul și nevoia celui din fața ta, în care tu îl însoțești. Ceea ce simt în cabinet este deosebit de important. Este un prea-plin al celuilalt (când este copleșit), este neputința celuilalt de a simți… este emoția lui. Însă nu aș putea simți dacă într-o anumită măsură nu am trăit și eu acea stare. Emoțiile mele mă ajută în lucrul cu celălalt. Și eu, la rândul meu, merg în analiză și voi merge mult timp. Am nevoie să-mi cunosc propria pădure cât pot pentru a-l putea însoți pe celălalt prin desișul pădurii sale.

Ești lector la Fundația Calea Victoriei. Cum a început povestea voastră împreună: de unde a pornit, de când ești acolo și despre ce le vorbești cursanților?

Pe cei de la Fundație îi știu de mulți ani, iar anul trecut am început colaborarea. Un curs pe care îl susțin de ceva vreme este cel de Introducere în psihologia inconștientului, foarte drag mie. Abordez tema aceasta dintr-o perspectivă psihodinamică, fiind formată în psihoterapie analitică jungiană. Le vorbesc cursanților despre inconștient, despre cum ne influențează în viața de zi cu zi și cât de important este să avem o relație cu propriul inconștient, despre cum îl putem explora, iar aici vorbim despre vise, corporalitate, desen, muzica, povești, orice implică creativitate, căci este calea sa predilectă de exprimare.

În august voi începe un alt curs, despre cum putem gestiona anumite gânduri sau stări negative. Acesta este un curs despre ce înseamnă neputința și ce putem face pentru a ne fi mai bine.

Dacă ar fi să dai un sfat celor care ne citesc, care ar fi acesta?

Greu. Nu prea dau sfaturi. Însă, că urmare a discuției, mi-a venit în minte faptul că e important să lăsăm în viața noastră și un timp pe care să nu-l umplem cu activități, cu a face ceva. Să permitem posibilităților necunoscute din noi să iasă… un timp în care să nu facem nimic, ci să fim observatori, să vedem ce apare sau nu… Mi se pare că prezentul pune prea mult accentul pe o atitudine în care trebuie să ne eficientizam viața, să trăim cât mai holistic făcând cât mai multe lucruri pentru noi. Intențiile pot fi bune, dar tindem să trăim cât mai mult la nivel conștient, ignorând viața din subsolul ființei noastre. Și e multă. Acolo e sursa (părerea mea). De-asta mi-e drag Jung.

sursa foto: arhiva personală a Ștefaniei Elena Gubavu.