Pierduți în valul de ură la adresa Reginei Ana, oamenii nu au înțeles că nu trebuie să fii monarhist sau republican ca să fii decent.
Libertatea, garantată de constituții și de legi, de norme sociale, etice, morale, a reprezentat mereu o capcană pentru natura umană măcinată de lupta dintre sentimente și rațiune. Omul liber a încheiat păci la sfârșitul unor războaie pe care tot el le începuse, a vorbit despre umanitate și despre sacrificiu pe fundalul morbid al Holocaustului, a construit și poduri, și bombe. Omul liber a permis o lume în care să existe, în același timp, Walt Disney și Adolf Hitler, Euromaidanul și Premiile Oscar. În numele libertății religioase au loc zilnic explozii pe străzi, în numele libertății presei apar titluri șocante și exclusivități, în numele libertății de exprimare s-a născut o cultură a urii bazată, la rândul ei, pe criterii rasiale, etnice, politice, sociale etc. și manifestată, în ultimii ani, tot mai agresiv, în offline, dar mai ales în online.
Social media a devenit instrumentul ultim al exercitării libertății omului de a spune ce gândește, indiferent că omul în cauză aspiră la cea mai importantă funcție în stat[1], că vrea să-și exprime public nemulțumirile personale[2] sau că-și dorește ca părerea lui să-i fie recunoscută și, eventual, susținută de un grup larg de oameni. În România, social media înseamnă mai ales Facebook[3] și, tocmai din acest motiv, urmând direcția dezvoltării tehnologiei cu viteza firească a progresului, rețeaua albastră este noua poiană a lui Iocan. S-a văzut cum marile dezbateri din spațiul public românesc au fost, de fiecare dată, mutate pe Facebook – referendumul din 2012, alegerile din 2014, Colectiv, dosarele de plagiat, situația spitalelor românești, succesele și eșecurile sportivilor români – în toate cazurile cu o vitalitate până la urmă necesară, deoarece nu îți poți apăra un punct de vedere fără să crezi cu pasiune în ceea ce spui.
Acest lucru ascunde în spate un paradox: se presupune că interacțiunile pe rețelele sociale au înlocuit comunicarea față-n față tocmai pentru că ele sunt goale de emoții, studiile psihologice aducând frecvent în discuție cazul unei studente care discuta cu mama ei prin mesaje și emoticoane exprimând iubirea și bucuria, dar care, la un moment dat, s-a sinucis.[4] Lumea virtuală însă a devenit o extensie a propriei persoane, încât uităm că ea rămâne, totuși, virtuală, deci implicit falsă, preluând doar puține aspecte ale realității. În acest sens, înflăcărarea și exigența prin care oamenii își apără punctele de vedere în online ar putea să fie mai scăzută ca intensitate în offline, unde există posibilitatea ca teama de reacția celuilalt să constituie o frână în calea expunerii respectivei opinii. La asta se adaugă și faptul că, în spatele monitorului, avem șansa să fim susținuți, prin like-uri sau comentarii, de o microarmată de oameni care gândesc la fel ca noi și, pe sistemul unde-s doi puterea crește, trăim și mai puternic sentimentul că avem dreptate. Pe cât de mult există șansa să fie așa, pe atât de mult există și șansa să greșim.
Și greșim mai ales atunci când ne apărăm punctele de vedere prin calomnii și injurii, fără niciun argument în afara convingerilor personale. Sherry Turkle, psiholog la Massachusetts Institute of Technology, explică procesul de dezumanizare care se petrece în online[5], tendința de a uita că vorbim, de fapt, cu voce tare, chiar dacă suntem ascunși în spatele tehnologiei, și incapacitatea de a conștientiza că ura răspândită, de exemplu, pe Facebook, e tot ură. Facebookul românesc, același Facebook împânzit altădată de mesaje cu je suis (alt caz național de dezbatere), s-a metamorfozat în ultima săptămână într-un val de ură la adresa Reginei Ana, ca urmare a unor mici conflicte interioare nerezolvate, dar, mai ales, a lipsei de informație, a perpetuării unei istorii falsificate și a unor clișee în esență comuniste, diferite azi doar prin faptul că sunt altfel formulate.
Niciunul dintre cei care s-au angrenat în competiția națională de aruncat cu noroi într-o femeie, descendentă a uneia dintre cele mai importante case regale europene, instaurată în secolul al XVI-lea, și soția ultimului Rege al României, nu a înțeles că nu trebuie să fii monarhist sau republican ca să fii decent. E greșit să convingi pe cineva să fie empatic, fie că-i ceri să o plângă pe Regina Ana, fie că-i ceri să plângă victimele atacurilor teroriste din Pakistan. Decența, în schimb, se învață. Din cărți, dacă nu din altă parte. Ceea ce probabil unii au considerat umor negru și ocazia de a-și mai atrage câțiva fani pe Facebook nu este decât o confirmare a faptului că românii și-au păstrat printre puținele tradiții pe aceea de a înjura din tot sufletul[6] – Regina Ana a fost numită jigodie și nesimțită în comentariile de pe pagina de Facebook a unui post de știri, party pooper și băbăciune regală pe pagina unui festival de muzică anulat din cauza doliului național, nevasta unui ex, regina Ana a nimănui, în combinație cu alte vorbe de duh, pe alte conturi de Facebook ale unor oameni care se tot întreabă ce a făcut Regina Ana pentru România, deși o întrebare la fel de legitimă ar fi ce au făcut ei pentru România.
În timp ce acțiunea de a înjura a fost descrisă științific ca reprezentând comunicarea într-o limbă emoțională[7], având efecte benefice în reducerea stresului sau a durerii, cercetările au arătat că aceasta are și un rol social, în dezvoltarea solidarității între oameni care împart aceleași frustrări.[8] E puțin probabil ca o persoană pe care nu o cunoști, de care nu ai auzit, așa cum pretind lăudătorii Reginei Ana, să te enerveze într-atât încât să o hulești în moarte cu o asemenea forță. Din acest motiv, comportamentul lor își poate găsi justificare doar în plictiseala dată de toropeala verii; în același timp, istoricii au remarcat adesea rătăcirile românului în căutarea de eroi și în identificarea unor figuri providențiale care să-l elibereze de condiția de asuprit între Occident și Orient. De ce nu ar căuta și țapi ispășitori în momentele în care așteptările lui sunt înșelate fără preaviz?
Toți acești oameni, care nu i-au permis unei Regine să fie recunoscută măcar în eternitate ca reper al monarhiei românești, parte a istoriei naționale pe care fiecare dintre ei o apără cu atâta înverșunare prin invocarea limbii române, s-au gândit că, așa cum poți vorbi oricând și oricum despre fotbal, să zicem, poți vorbi și despre moartea unui om care nu a greșit lumii cu nimic. Tocmai de aceea mă aștept ca, aruncați în propriul lor exil pe Facebook, să-și încingă din nou tastaturile la moartea Regelui Mihai, în numele libertății de exprimare și din iubire de țară, desigur.
[1] http://www.nytimes.com/interactive/2016/01/28/upshot/donald-trump-twitter-insults.html?_r=0
[2]http://jurnalul.ro/stiri/externe/un-sergent-a-fost-exclus-din-armata-pentru-ca-l-a-insultat-pe-barack-obama-pe-facebook-611110.html
[3] http://www.dailybusiness.ro/stiri-new-media/cele-mai-populare-retele-sociale-in-romania-97606/
[4] http://thenextweb.com/socialmedia/2014/07/19/emotional-involvement-behind-social-media-interactions/#gref
[5] http://www.wsj.com/articles/SB10000872396390444592404578030351784405148
[6] http://dilemaveche.ro/sectiune/ieri-cu-vedere-spre-azi/articol/cum-se-injura-la-romani
[7] http://www.medicaldaily.com/benefits-swearing-researchers-point-out-cursing-can-actually-reduce
pain-282784
[8] http://www.theatlantic.com/magazine/archive/2016/01/a-strategic-guide-to-swearing/419106/