Conjurația imbecililor. Semicritică în semirecenzie

Maria BanuAugust 15, 2016

În Conjurația Imbecililor, Ignatius J. Reilly este „un haplea nemaipomenit, un Oliver Hardy nebun, un Don Quijote gras, un Toma d’Aquino pervers”.

Mă amuză intelectualii guralivi care își dau cu părerea despre orice, care critică tot timpul Dumnezeu știe ce și care fac generalizări stupide. Îi găsești cel mai des în mediul online. Au mai mult curaj să își asume fabulațiile dubioase – periculoase în urechile credulilor cu complexe de inferioritate – din spatele unor ecrane. Dar sunt nelipsiți și în offline. Sunt cei care interpretează totul în cheia apocaliptică a decadenței valorilor morale ale lumii în care trăim, firește; altfel cum ar putea avea sens narațiunea pe care și-o construiesc? Care se consideră victimele unor conspirații minuțios puse la cale – ei, geniile neînțelese – ale sorții, ale universului, ale unor creaturi cosmice, de ce nu?

De-a lungul timpului, am identificat vreo trei subcategorii ale acestui tip. Pe de o parte, sunt pseudointelectualii care au citit câteva cărți, nici nu contează care, și care se simt iluminați și într-o perseverentă afirmare a egoului lor mărit. Aceștia enervează cel mai rău, vin la pachet cu o aroganță greu de tolerat. Și o știu și ei, dar altfel probabil că ar intra în depresie. Pe de altă parte, sunt cei care te fac să îți dai ochii peste cap în timp ce caști și să te întrebi dacă ai încuiat ușa de la intrare sau dacă ai lăsat fierul de călcat în priză. În timp ce te plictisesc teribil cu intențiile autorului din ultima carte citită. Un scriitor care ți-era drag până acum cinci secunde. Și, în ultimul rând, sunt nebunii. Inofensivi și ingenui, aproape simpatici. Foarte onești în ceea ce spun, chiar dacă ție nu îți cred urechile. Te enervează când sunt prin preajmă, dar îți amintești cu nostalgie de ei peste ceva timp. Și de născocirile și năzbâtiile lor.

Din această ultimă categorie face parte și Ignatius J. Reilly, un haplea nemaipomenit, un Oliver Hardy nebun, un Don Quijote gras, un Toma d’Aquino pervers într-unul și același personaj, ce se revoltă violent împotriva întregii lumi moderne, lungit în cămașa lui de noapte din flanel, în dormitorul din spate al unei case de pe Constantinopole Street din New Orleans și care, între monstruoase crize de meteorism și eructație, umple zeci de blocnotesuri Big Chief cu invective. (Walker Percy)

Ignatius este un tânăr educat, care la 30 de ani încă se află în grija mamei sale, Irene Reilly. Din cauza unui accident, Irene recurge la un șantaj emoțional grotesc, în urma căruia Ignatius ajunge să schimbe două joburi, face ravagii pe oriunde trece, intră în încurcături, stârnește revolte și își bagă șefii în bucluc. Fiind în căutarea unei slujbe sau, mai bine zis, în încercarea de a se tergiversa de la muncă, Ignatius nici măcar nu își dă seama că este prins în ițele încurcate ale unei rețele criminale ce distribuie materiale pornografice.

Ignatius trăiește în lumea lui. Se crede erudit medievist și scriitor, citește Boethius, visează la revolte sociale și restaurarea ordinii în lume, deși îi este teamă să părăsească orașul natal, New Orleans-ul anilor ’60. Condamnă societatea în care trăim și se uită la filme și la programe la televizor doar ca să le critice. Plănuiește să o impresioneze și să se răzbune pe Myrna Minkoff – semiiubita lui din facultate, cu care întreține o relație de dragoste și ură prin corespondență – și, în acest scop, se împrietenește cu comunitatea de homosexuali din Cartierul Francez, pe care, din principiu, îi consideră numai o piesă a acestui puzzle al decadenței lumii contemporane. Îți stârnește râsul și, apoi, mila. Nu poți empatiza, dar ajungi să îl simpatizezi.

Totuși, printre personajele secundare din carte, devine o dilemă dacă Ignatius e numai un gras sărac cu duhul sau un imbecil neînțeles între alți imbecili. Mama sa, Irene Reilly, o semialcoolică, se minunează de comportamentul plodului ei – pe care l-a cocoloșit până acum –, în ciuda „educației” alese a acestuia. Santa Battaglia, noua prietenă a lui Irene și mătușa unui agent de poliție inapt, Mancuso, e convinsă că Ignatius e un nebun internabil și joacă rolul pețitoarei în idila ce se înfiripă între Irene și Robichaux, un bătrân înstărit cu fobie de comuniști. Pe de altă parte, Mancuso, luat peste picior de întreaga secție de poliție pentru cazurile eșuate la care lucrează, reușește să devină eroul zilei, doar pentru că se află la locul potrivit la momentul potrivit. Toate acestea datorită lui Ignatius, dar, mai cu seamă, lui Jones, un personaj fabulos, cu o minte ageră, supravegheat de poliție, probabil doar pentru că e negru, și obligat să lucreze pe un salariu de nimic.

Dar cea mai mare realizare a lui Toole este Ignatius Reilly însuși, intelectual, ideolog, trândav, mâncău, fraier, care în mod normal ar trebui să-i repugne cititorului prin înfumurarea lui gargantuescă, prin disprețul lui bubuitor și războiul de unul singur împotriva a toți și toate – Freud, homosexuali, heterosexuali, protestanți și alte variate excese ale vremurilor moderne. Imaginați-vă un Aquino decăzut, mutat la New Orleans, încercând cu disperare să-și foreze drum prin mocirlă până la LSU din Baton Rouge unde, în timp ce se află la toaleta profesorilor din facultate, mânat de uriașe probleme gastrointestinale, cineva îi fură balonzaidul. Sfincterul piloric i se blochează periodic, din cauza lipsei „de geometrie și teologice adecvate” din lumea modernă. (Walker Percy)

Conjurația imbecililor este o tragicomedie savuroasă, publicată postum, dar sursa tragediei nu poate fi descoperită în carte, ci în scurta viață a lui John K. Toole, care s-a sinucis la 32 de ani, convins că nu are talent, după ce manuscrisul său fusese refuzat de mai multe edituri. La insistențele mamei lui Toole, A Confederacy of Dunces a fost publicat în 1980, iar în 1981 a primit postum premiul Pulitzer pentru Literatură, astăzi fiind considerat un clasic al literaturii contemporane.