Cenaclul Flacăra a reprezentat cel mai important fenomen cultural al României anilor ’70-’80, iar prin spectacolele sale a influențat o generație întreagă.
Facă-se profeţia mea,
Fie odată pentru totdeauna a tinerilor
Iubirea pe tunuri!
(Adrian Păunescu – Iubiți-vă pe tunuri)
Cenaclul Flacăra. Două cuvinte pe care, probabil, fiecare român le-a auzit. Totuși, câți își pun întrebarea ce a fost? În ce perioadă a existat și despre ce era vorba? Se cânta muzică. Ce gen? Românească sau și străină? În prezentul articol, îmbinând istoria, politica și numeroase compoziții, poezii, poeme, se va vedea ce asculta generația born before, în cadrul unui fenomen extrem de complex.
Pentru a înțelege mai bine ce a însemnat Cenaclul Flacăra, trebuie menționat faptul că existau numeroase restricții în materie de literatură și muzică în timpul României comuniste a anilor ’70-’80. Dacă un poet sau scriitor critica regimul în lucrările sale, risca să își piardă statutul în societate. Însă dacă dorea să își exprime liber ideile, era nevoit să recurgă la compromisuri: să aducă laude regimului, să devină membru al Partidului Comunist Român (P.C.R.), operele sale să nu cuprindă doar gândurile personale, ci și omagii aduse partidului și conducătorului statului, Nicolae Ceaușescu. Astfel, putea beneficia de anumite avantaje, iar ideile lui, deși puteau reprezenta contestații la adresa regimului, erau tolerate, atât timp cât autorul era loial conducerii statului. Printre cei care au recurs la astfel de compromisuri (deși există păreri care neagă acest lucru) a fost și Adrian Păunescu, poetul care prin ideile sale a adunat cei mai mulți aderenți.
Cenaclul Flacăra a fost un fenomen preponderent cultural și politic ce a durat aproximativ 12 ani, în perioada 1973-1985, constând în spectacole muzical-artistice deșfășurate pe cuprinsul întregii țări. În momentul înființării, acesta era un ansamblu de poezie și muzică folk (genul muzical de bază pe întreaga durată a Cenaclului).
Fondatorul Cenaclului, redactorul-șef al revistei Flacăra, a fost Adrian Păunescu, un poet, scriitor și publicist în vârstă de 30 de ani. Acesta era autor de poezii sociale, de dragoste și patriotice[1]. Pe 17 septembrie 1973 a avut loc ședința inaugurală, în cadrul căreia Păunescu a declarat că Cenaclul se adresa scriitorilor din toate generațiile, în scopul unei promovări și îmbunătățiri a literaturii, dorind sprijinirea muzicii și plasticii apropiate de tineri, prețuind totodată valorile moștenite[2].
După Revoluție, Păunescu a afirmat despre Cenaclu că a fost cea mai complexă înfăptuire a sa și cea mai importantă mișcare cultural-politică din Europa anilor ’70-’80[3]. Despre înființarea acestui ansamblu, liderul său declara într-un interviu din anul 2008:
Cenaclul Flacăra a fost o invenție a mea bazată, desigur, pe toată aspirația generațiilor trăitoare atunci în România de a fi mai libere.[4]
Însă Cenaclul nu poate fi separat de politic, întrucât acesta era subordonat Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C.), organizația de tineret a P.C.R. Având în vedere că își propunea promovarea culturii, influența ideologiei comuniste și a patriotismului nu trebuiau să lipsească, astfel că partidul și conducătorul statului, Nicolae Ceaușescu, erau pomeniți elogios în timpul spectacolelor.
Conform lui Vali Șerban, cantautor la Cenaclul Flacăra în perioada 1977-1985, interpreții erau indiferenți cu privire la faptul că oamenii le reproșau promovarea ideologiei comuniste:
Eram foarte buni actori și reușeam să jucăm cu dibăcie patosul revoluționar și devotamentul de paradă. În momentele de delir ideologic, făceam ceea ce făceau, fără mofturi, alte douăzeci de milioane de români, contemporani cu noi: izbeam convingător cu socialismu-n viitor, cu conducătoru-n genialitate și cu poporu-n fericire[5].
Cenaclul își propunea promovarea tinerelor talente, un nume important al muzicii românești care a interpretat încă de la început, pe scena ansamblului, fiind Nicu Alifantis, premiat în cadrul Festivalul Flacăra din decembrie 1974 pentru debut muzical[6]. La început, printre membrii importanți se numărau nume precum Tudor Gheorghe, Valeriu Sterian, Dan Tufaru sau Mircea Vintilă[7], care țineau spectacole importante în cadrul festivalelor Flacăra, organizate în fiecare anotimp.
În perioada 1973-1975, cei care apăreau pe scenă erau deja artiști cunoscuți, fiind invitați scriitori, pictori și oameni de teatru. Cenaclul a devenit o mișcare artistică odată cu intrarea în ansamblu a cântăreţilor. Până în 1979, recitalurile s-au dat la Teatrul Ion Creangă[8], dar, pe măsura creșterii în amploare, spectacolele au început să aibă loc și pe stadioane. Se interpretau preponderent melodii românești, foarte importante fiind cele patriotice, precum Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Deșteaptă-te, române, Trei culori, Hora Unirii[9].
Un aspect semnificativ al Cenaclului era legătura cu publicul. Acesta din urmă trimitea bilete, adunate de interpreți, pentru a fi citite de Adrian Păunescu. Ele puteau conține curiozități personale, mesaje de admirație, rugăminți legate de interpretarea unei melodii și alte mesaje personale, la care răspundea conducătorul Cenaclului.
Sloganul ansamblului era Lumină, luptă, libertate!. Prin creionarea unui L cu palma ridicată cu degetul mare perpendicular pe inelarul îndreptat în sus, celelalte trei strânse în pumn reprezentau simbolul rezistenței tăcute și al speranței în eternele idealuri ale omenirii[10]. Despre salut, Adrian Păunescu afirma:
Nu am inventat eu acest salut cu trei de L ci cred că Dan Tufaru și Florian Pittiș au avut, la un moment dat, iluminarea aceasta și a cuprins foarte multă lume, mai ales că nu era semnul de victorie, era doar semnul de lumină și de luptă pentru libertate[11].
Din 5 aprilie 1976, ansamblul și-a schimbat denumirea din Cenaclul de plastică și poezie Flacăra în Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluționar organizat de C.C. al U.T.C.[12]. Sub acest nume avea să își desfășoare activitatea până la desființarea sa.
Amploarea spectacolelor a crescut odată cu organizarea tot mai multor concerte în toate colțurile țării. Pe 23 octombrie 1976, fiind organizat spectacolul cu numărul 200, au început să se facă auzite melodii precum Country Roads Take Me Home, Here We Go Again, Never Ending Love for You, interpretate de Gil Dobrică în varianta românească[13]. Se recitau poezii precum Hanul lui Manuc, Bade Ioane[14], Manifest pentru sănătatea pământului, Cuvântul lui Roată către Divan[15] sau compoziții interpretate de Florian Pittiș, precum Avram Iancu, Andrii Popa, Eroii etc.[16]
Cea mai cunoscută melodie a Cenaclului, considerată imnul său, a fost Trăiască România!, care elogia țara, compusă probabil după un discurs al lui Nicolae Ceaușescu, în care acesta expunea principalele caracteristici ale patriotismului în viziunea sa[17]. Melodia era interpretată de Nicu Alifantis, ajungând să fie foarte apreciată de public și interpretată la fiecare spectacol. Despre aceasta, Adrian Păunescu a declarat:
Acest cântec este scris pentru toți cetățenii români indiferent de naționalitate, uniți prin apartenența la singura lor patrie, România, și idealurile lor comune, uniți prin necazurile comune, prin privațiunile comune[18].
Începând cu data de 5 mai 1978 a avut loc primul spectacol pe un stadion al Cenaclului, fostul Republicii, în fața a 30.000 de oameni[19]. După acesta, pentru mulți ani, a urmat o serie foarte lungă de astfel de manifestări.
La sfârșitul anilor ’70, din Cenaclul Flacăra făceau parte, printre alții, Dan Andrei Aldea, Victor Socaciu, Ducu Bertzi, corurile Preludiu și Song, cel din urmă fiind un cor de tineri care interpreta cântece populare din Brazilia, Chile, Mexic, URSS[20]. Pe scena Cenaclului Flacăra s-au interpretat cunoscuta melodie a lui Valeriu Sterian, Amintire cu haiduci[21], pentru prima dată. Alte melodii cunoscute au fost cele legate fotbal: Victor Socaciu – imnul echipei de fotbal Rapid București[22] sau Valeriu Penișoară – Cântec pentru Oltenia – imnul echipei de fotbal Universitatea Craiova.
Din punct de vedere financiar, Cenaclul Flacăra devenise unul dintre cele mai profitabile spectacole care se puteau organiza în România, astfel că mulți secretari locali de partid încercau să aducă Cenaclul în județul lor, fiind convinși de faptul că șansele unor manifestări de succes erau majore[23]. Interpreții erau plătiți din banii Cenaclului, iar o parte din încasări trebuia să se ducă și către U.T.C.[24].
Exista o emisiune de muzică folk Radio Cenaclu: Valori ale muzicii tinere, realizată de Adrian Păunescu, unde erau promovate melodiile ansamblului, prin vocile cantautorilor săi (Vali Sterian, Vasile Șeicaru, Victor Socaciu etc.)[25].
În 1980, popularitatea Cenaclului era foarte mare. Însă în cadrul unui spectacol ținut la Brăila, din luna februarie a acelui an, după 4 ore o parte dintre cei prezenți a început să părăsească sala. În acel moment, Adrian Păunescu, folosindu-se de efectul pe care îl avea asupra publicului, ar fi afirmat:
Să rămână în sală numai cei care ne iubesc cu adevărat; cei care au venit numai pentru că aveau un bilet pot să plece![26]
În acel moment, cei care plecau s-ar fi întors la locurile lor, iar manifestarea ar mai fi durat încă o oră[27].
Numeroase reprezentații ale Cenaclului s-au desfășurat cu ocazia unor evenimente considerate importante de către P.C.R.: Revolta lui Horea, Cloșca și Crișan, Revoluția de la 1848, aniversări jubiliare, bătălii istorice, zile de naștere ale marilor poeți, ale celor mai importante evenimente istorice ale României.
Adrian Păunescu juca rolul principal, acordând o importanță majoră prin poezii elogioase unor figuri istorice precum Avram Iancu (Duhul lui Iancu, Doina Iancului, Iancu la Țebea, Colo-n munții Țebei, Avram Iancu), Mihai Eminescu (Dor de Eminescu, Nașterea lui Eminescu, fiind recitată și poezia Odă în metru antic) și Ștefan cel Mare (Jurământ la Putna, Cântecul lui Ștefan cel Mare)[28]. Conducătorul Cenaclului recita compozițiile dedicate acestora, pe scenă, acompaniat, pe fundal, de interpreți și, în numeroase ocazii, de public.
De altfel, în timpul unui spectacol din septembrie 1981 ținut la Țebea, jud. Hunedoara, cu ocazia împlinirii a 110 ani de la moartea lui Avram Iancu, conducătorul Cenaclului sublinia importanța cinstirii eroilor naționali:
Avem nevoie de eroii noștrii, ne e dor de ei! Numai astfel, cinstind memoria lor, poporul român va dura cât va fi viață pe pământ[29].
Perioada 1982-1985 a marcat apogeul Cenaclului Flacăra, care devenise un veritabil fenomen.
Datorită promovării cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, Păunescu își permitea încălcarea unor interdicții, iar poemele sale pe teme sociale (Manifest pentru sănătatea pământului, Pământul deocamdată, Niciodată, Repetabila povară etc.) înregistrau un succes imens, transmițând critici dure înspre politicieni. Poemele de inspirație patriotică (Ce soartă, Da, mai avem, Dacii liberi, Clopotul reîntregirii, cele dedicate figurilor istorice etc.) aveau, de asemenea, un succes major[30]. Conducătorul Cenaclului compunea poeme ce promovau tradiționalismul românesc, cum ar fi cele dedicate sărbătorilor de iarnă. Astfel, la spectacole, se interpretau Florile dalbe sau Iarăși, în așteptarea lui Moș Crăciun.
Criticile la adresa regimului nu se făceau prin menționarea în melodii a partidului sau conducătorului statului, deși era clar că se făceau referiri la societatea din acel timp. În poezia Pacient, recitată de Păunescu în timpul spectacolelor, acesta afirma răspicat că situația în țară este gravă, că oamenii, față de care se declară solidar, duc o viață grea și că dragostea lui de țară este o boală care îl obligă să fie alături de cei bolnavi – compatrioții săi[31].
Melodiile de dragoste aveau, de asemenea, un succes imens în rândul publicului, mai ales al celui tânăr. Refrenurile unor melodii precum Totuși iubirea[32], La o cană cu vin[33], La adio[34] sau Muntele[35] erau fredonate de public, interpreții fiind nevoiți să facă pauză de cântat. Cu alte ocazii, publicul era cel care cânta melodia, interpreții devenind audiența.
În iulie 1983, după aproape 10 ani de la înființarea Cenaclului, acesta înregistrase un număr total de 3 milioane de spectatori[36]. Trei luni mai târziu, acesta crescuse la aproape 4,1 milioane, ceea ce înseamnă aproximativ 13.400 oameni/spectacol[37]. În iulie 1984, s-a atins numărul de 5 milioane de spectatori[38]. Pe 24 mai, s-a făcut publică ultima bornă atinsă în materie de audiență: 6.535.000[39].
Pentru a înțelege mai bine ce însemna Cenaclul Flacăra la sfârșitul existenței sale, trebuie prezentată sinteza penultimului turneu, desfășurat în perioada 21 martie-13 mai 1985. Pe parcursul a 54 de zile au avut loc 72 de spectacole. Au fost parcurse 16 județe, iar media de spectatori a fost de 4.261 oameni. Cu scopul descoperirii de noi talente muzicale, pe scena Cenaclului au urcat 116 interpreți locali. Au fost lansate 11 piese noi și acceptați în rândurile Cenaclului doi membri noi. S-au recitat cântece în engleză, franceză, rusă, italiană, greacă, turcă, arabă, sârbă, spaniolă, hindi, ebraică, maghiară, germană. Printre poeții recitați s-au numărat: William Shakespeare, Mihai Eminescu, Serghei Esenin, Omar Kayyam, Vasile Alecsandri, George Coșbuc, George Bacovia, Nicolae Labiș, Grigore Vieru, Ana Blandiana, Mircea Dinescu și conducătorul Cenaclului, Adrian Păunescu. Printre numele mai importante ale Cenaclului din acel moment se numărau: Ducu Bertzi, Octavian Bud, Constantin Dragomir, Augustin Frățilă, trupa Partaj – compusă din Tatiana Filipoiu (ulterior Stepa) și Magdalena Pușkaș –, Valeriu Penișoară, trupa Totuși (Andrei Păunescu, Ioana Păunescu ș.a.) etc.[40].
Acest succes major al Cenaclului Flacăra poate fi explicat integrând fenomenul în contextul politicii internaționale duse de România în acea perioadă.
Având în vedere faptul că în prima jumătate a anilor `80, relațiile diplomatice ale României cu Occidentul erau din ce în ce mai reci, în țară veneau din ce în ce mai puțini interpreți ai muzicii pop sau rock străine. Cenaclul Flacăra reprezenta o compensație, dată fiind izolarea crescândă a României, fiind singura manifestare vie care ținea pasul cu ceea ce tinerii doreau să asculte, astfel că selecția se făcea în interiorul acestui fenomen. În exterior, existau excepții rare, neîncurajate oficial – festivaluri rock din marile orașe sau a unor manifestări de studenți amatori[41].
Ultimul spectacol al Cenaclului Flacăra, cel cu numărul 1.615, a avut loc pe 15 iunie 1985, pe stadionul din Ploiești, unde a izbucnit o furtună care a produs o busculadă, soldată cu victime. Sub acest pretext, Cenaclul a fost suspendat, iar Păunescu a suportat consecințele, pierzând conducerea revistei Flacăra. Toate datele disponibile conduc spre ideea că incidentul de la Ploiești a fost în bună parte un pretext, pentru că manifestarea deja căpătase un număr important de inamici politico-ideologici, iar Cenaclul devenise incomod pentru regim[42].
Cenaclul Flacăra a influențat enorm tânăra generație, dornică de libertate într-o societate închisă. Deși influența politică se făcea în mod clar simțită în spectacole, mesajul Cenaclului trimitea către libertatea prin muzică și poezie. Patriotismul promovat de Păunescu prin cântece populare, compoziții proprii și spectacole în locuri marcante ale istoriei naționale era distinct față de cel promovat oficial, astfel că atrăgea mai mult tinerii. Prin spectacolele Cenaclului se poate spune că se crea o lume paralelă față de România din acel timp, ce reprezenta o ieșire din cotidian. Publicul devenea, astfel, familiarizat, pe lângă melodiile cantautorilor, cu ultimele tendințe muzicale internaționale, libere de influența politică din exterior.
[1] Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, Editura Mașina de Scris, București, 2008, p. 493.
[2] Flacăra, an XXII, nr. 39 (955), 22 septembrie 1973, p. 9.
[3] Adrian Păunescu apud Violina Crăcană, Cu și despre Adrian Păunescu, Editura Păunescu-Fundația Iubirea-Fundația Constantin, București, 2007, p. 151.
[4] Interviu cu Adrian Păunescu, la 25 de ani de când au încetat filmările la Cenaclul „Flacăra”, https://www.youtube.com/watch?v=xbq5zBoW1II, min. 1:56-2:08, accesat la 10.07.2016.
[5] Vali Șerban, Istoria unui vis. O poveste subiectivă a Cenaclului Flacăra, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2014, p. 38.
[6] Flacăra, an XXIV, nr. 1 (1021), 12 ianuarie 1975, p. 15.
[7] Flacăra, an XXIV, nr. 11 (1032), 22 martie 1975, p. 22.
[8] Era romantică, jurnalul.ro, accesat la 09.07.2016.
[9] Flacăra, an XXV, nr. 1 (1074), 10 ianuarie 1976, p. 57.
[10] „Lumină! Luptă! Libertate!”, accesat la 09.07.2016.
[11] Interviu cu Adrian Păunescu, la 25 de ani de când au încetat filmările la Cenaclul „Flacăra”, https://www.youtube.com/watch?v=xbq5zBoW1II, min. 3:17-3:40, accesat la 10.07.2016.
[12] Flacăra, an XXV, nr. 15 (1088), 17 aprilie 1976, p. 15.
[13] Flacăra, an XXV, nr. 43 (1116), 28 octombrie 1976, p. 12.
[14] Flacăra, an XXV, nr. 44 (1117), 4 noiembrie 1976, p. 15.
[15] Flacăra, an XXV, nr. 46 (1119), 18 noiembrie 1976, p. 17.
[16] Flacăra, an XXVI, nr. 48 (1121), 2 decembrie 1976, p. 13.
[17] Congresul educației politice și al culturii socialiste 2-4 iunie 1976, Editura Politică, București, 1976, pp. 43-44.
[18] Flacăra, an XXX, nr. 44 (1377), 29 octombrie 1981, p. 24.
[19] Flacăra, an XXVII, nr. 19 (1196), 11 mai 1978, p. 15.
[20] Flacăra, an XXVII, nr. 23 (1200), 8 iunie 1978, p. 22.
[21]Flacăra, an XXVIII, nr. 7 (1236), 15 februarie 1979, p. 18.
[22] Flacăra, an XXIX, nr. 10 (1291), 13 aprilie 1980, p. 20.
[23] Adrian Cioroianu, Cea mai frumoasă poveste, Vol. II: Nu putem evada din istoria noastră., Editura Curtea Veche Publishing, București, 2016, p. 185.
[24] Interviu cu Adrian Păunescu, la 25 de ani de când au încetat filmările la Cenaclul „Flacăra”, https://www.youtube.com/watch?v=xbq5zBoW1II, min. 7:27-7:48, accesat la 10.07.2016.
[25] Vali Șerban, op. cit., p. 124.
[26] Adrian Păunescu apud Flacăra, an XXIX, nr. 9 (1290), 28 februarie 1980, p. 24.
[27] Ibidem.
[28] Flacăra, an XXXII, nr. 1 (1439), 7 ianuarie 1983, p. 13.
[29] Flacăra, an XXX, nr. 36 (1370), 10 septembrie 1981., p. 17.
[30] Alex Ștefănescu, op. cit., p. 493.
[31] Adrian Paunescu – Pacient, https://www.youtube.com/watch?v=noTXLr_TzWA, accesat la 13.07.2016.
[32] Totuși iubirea – fragment (Cenaclul Flacăra), https://www.youtube.com/watch?v=Tf4cwy7W3Z8 , accesat la 09.07.2016.
[33] La o cana cu vin, https://www.youtube.com/watch?v=AYZiL8l_IJ4 , accesat la 09.07.2016.
[34] Vasile Șeicaru – La Adio (Cenaclul Flacăra), https://www.youtube.com/watch?v=IWIiPIHph1s, accesat la 09.07.2016.
[35] Constantin Dragomir – Iubita mea, ti-am cumparat un munte, https://www.youtube.com/watch?v=-CUVXBWi0Oo, accesat la 09.07.2016.
[36] Flacăra, an XXXII, nr. 28 (1464), 15 iulie 1983, p. 17.
[37] Flacăra, an XXXII, nr, 41 (1481), 4 noiembrie 1983, p. 13.
[38] Flacăra, an XXXIII, nr. 28 (1517), 13 iulie 1984, pp. 16-17.
[39] Flacăra, an XXXIV, nr. 21 (1562), 24 mai 1985, p. 31.
[40] Ibidem.
[41] Adrian Cioroianu, Cea mai frumoasă poveste, Vol. II: Nu putem evada din Istoria noastră, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2016, pp. 186-187.
[42] Nu există o explicație clară care să justifice acest fapt, ci doar ipoteze, dintre care cea mai răspândită este popularitatea de care veneficia Adrian Păunescu. Din cauza acesteia, era văzut ca o amenințare la adresa lui Nicolae Ceaușescu.