Despre originea cuvintelor simpatice ale copilăriei: pituluș, pituș, ghiduș, tiptil, cu efect ludic atât prin sens, cât și prin sonoritate.
Copiilor din suflet, veșnici
Unele cuvinte produc inclusiv prin sonoritatea lor un efect ludic, constituind un soi de „jucării” ale limbajului nu numai prin conținutul lor semantic, ci și prin forma pe care o iau în limba noastră. Cu învelișul lor fonetic par să se fi jucat și cuvinte ca pituluș, ghiduș și chiar tiptil. Strecurate prin limba română, utilizate adesea ca „jucării” ale limbajului, cu precădere de către copii, aceste elemente lexicale au încetat să mai prezinte interes pentru oamenii (între timp deveniți) „mari” precum lingviștii. Au fost cel mult abandonate prin dicționare precum jucăriile prin poduri. Și praful s-a așternut peste ele, și lumea a uitat proveniența lor, când și cum au apărut.
Dorința de a afla originea cuvântului pituluș s-a ivit dintr-o discuție cu gorjeni de-ai echipei societatesicultura.ro (Ana-Maria Anghelescu și Radu Stoica) despre unul dintre cele mai frecvente jocuri ale copilăriei – de-a v-ați ascunselea – și așa am aflat că pituluș e, de fapt, regionalism oltenesc, sinonim pentru de-a ascunselea/ascunsul. Bineînțeles, într-o primă fază, am interpretat cuvântul drept un derivat din verbul a (se) pitula + sufixul diminutival –uș, specific și el copilăriei. Parțial, aveam dreptate. Însă cum mintea nu dorea să se oprească la această explicație și cum a pitula avea deja o pereche lexicală, atât în ceea ce privește conținutul, cât și forma, pe a piti adică, am pornit pe urmele pitulușului, întocmai ca în copilărie pe urmele celor din ascunzișuri. Ce am descoperit, cu mai multe amănunte, am povestit aici. Pe scurt însă, privind etimologia lui pituluș, suficient de incertă, se pare că intuiția inițială a fost una bună. Doar că am descoperit că a (se) pitula mai are o variantă fonetică în a (se) pituli, pe care, ca gorjeancă, nu o cunoșteam, fiind, bănuiesc, specifică altui grai românesc, dar neapărat înrudit cu cel gorjenesc – cel mai probabil aparținând tot subdialectului muntean. Lexemul pituluș a evoluat mai degrabă din această variantă (cu vocala finală i), dovadă fiind și existența altor derivate, înrudite semantic cu jocul respectiv: pitulit, pituliș. Or, a (se) pitula constituie baza unei alte variante regionale pentru de-a v-ați ascunselea, și anume pitulea.
Însă a (se) pituli e asemănător, fonetic și semantic, cu verbul a (se) piti, și el cu origine incertă. Cel mai probabil, primul verb a evoluat din al doilea, deși nu există date care să confirme evoluția. Varianta a (se) piti a dat mai departe regionalismul pititea, care desemnează același joc, dar și adverbul pitiș, evoluat la pituș „pe furiș; pe ascuns”. Avem și forma regională pitilicul, tot pentru ascunselea, care e posibil să fie o combinație hibridă între a (se) pituli și a (se) piti.
Pituluș și-a dezvoltat o întreagă familie semantică, fiind, inițial, adverb: „pe furiș, pe ascuns, pe neobservate”[1], dar având și sensurile de „ascunzătoare” (probabil de aici și ideea de a desemna astfel jocul) și de „persoană care, în cursul jocului de-a ascunselea, trebuie să-i caute pe ceilalți”, ca substantiv masculin. Totodată, dicționarele îl consemnează ca substantiv omonim și pe pituluș, pituluși, cu semnificațiile: 1) „masculul pitulicii”, „pitulici”; 2) „privighetoare”; 3) „vrabie”. Se consideră însă că, cel puțin datorită înțelesului de „mascul al păsării pitulice”, acest omonim ar fi fost inițial un sens al lexemului polisemantic pituluș „joc de-a ascunselea” și, în timp, s-ar fi pierdut legătura semantică dintre cele două. Acest lucru este posibil dată fiind una dintre componentele semantice ale cuvintelor pituluș/pitulice, „pasăre care își construiește un cuib foarte discret și bine camuflat, fiind o specie extrem de secretoasă”; acestea au fost create, mai mult ca sigur, tot prin derivare, de la aceeași variantă a (se) pituli.
Cuvintele pituluș, pituliș, pitulit, pitulea, pititea, pitilicul sunt variante regionale ale jocului de-a v-ați ascunselea sau baba-oarba, specifice subdialectului muntean (din partea de sud a țării). Dintre acestea, pituluș este comun graiurilor din Oltenia. Neștiind cu certitudine etimologia verbelor a (se) pituli, respectiv a (se) piti, de la baza acestor regionalisme, nu putem estima nici perioada istorică în care acestea au luat naștere. Îmi place însă că, prin acest fapt, lasă cel puțin impresia că atât forma cuvântului care desemnează jocul, cât și jocul în sine par să fi existat dintotdeauna, din atemporalitate, căci, dacă e așa, și joaca e ea însăși o activitate fără vârstă, de când lumea.
Rimă a copilăriei pentru pituluș, adjectivul ghiduș „poznaș, care face ghidușii/ștrengării”, reprezintă, la rându-i, tot un derivat diminutival – din interjecția învechită ghidi + același sufix diminutival -uș. Baza interjecțională are, de această dată, o origine cunoscută, provenind din tc. gidi, intrat în limba română în etapa osmanlie a influenței turcești asupra limbii române (secolele XIV-XIX)[2].
Interjecția, de obicei reduplicată în vorbire sub forma ghidi-ghidi!, exprimă mustrări, insulte sau amenințări, adesea în glumă, având ca sinonime expresiile Ia te uită…!; Ce mai…!; Al naibii...! Dicționarele nu consemnează însă și faptul că ghidi-ghidi! (cu varianta gâdi-gâdi!) indică, cel puțin în unele zone ale țării, interjecția folosită atunci când gâdili pe cineva pentru a-i provoca râsul.
De altfel, probabil din același etimon turcesc a evoluat și verbul a gâdila (utilizat în jumătatea vestică a țării), cu varianta fonetică a gâdili (specifică jumătății estice), deși în Dicționaruʼ limbii românești, în 1939, Scriban oferă ca posibile etimoane pentru acest verb pe bg. gŭdeličkam, „(eu) gâdil” și pe gŭdel mi ĭe „mă gâdilă”; pe alb. gudulis „gâdil”, înrudit cu it. Liguria gatilĭar. Se crede că ghiduș constituie o altă joacă a limbii române, fiind creat din al doilea sens al interjecției turcești ghidi! (utilizată atunci când gâdilăm în joacă pe cineva, pentru a-i produce râsul), sens probabil dezvoltat ulterior, pe terenul limbii române. Tot Scriban e de părere că ghiduș ar fi evoluat din biduș „murdar; puturos”, un regionalism din Transilvania, provenit din magh. büdös (din care s-ar fi dezvoltat apoi și sensul de „poznaș”). Substantivul ghidușie este tot o creație internă a limbii române, formată de la adjectivul ghiduș. Faptul că în limba română există mai multe cuvinte create de la aceeași bază lexicală turcă dovedește faptul că turcismul respectiv s-a fixat suficient de bine în vocabularul limbii noastre. De altfel, uneori, creațiile interne sunt singurele prin intermediul cărora se mai mențin în română cuvinte turcești vechi.
Adverbul tiptil este înregistrat în dicționare ca sinonim al adverbelor pituluș și pitiș/pituș și, surprinzător sau nu, constituie tot un turcism, provenind din tc. tibdil, care însemna „incognito, în travesti”. Prin extensie de sens, în limba noastră, tiptil înseamnă „pe furiș, pe nesimțite, fără zgomot, în vârful picioarelor” – de aici și sinonimia cu pituluș, discutat anterior. Conform lui Emil Suciu (2011: 25, 88), termenul a pătruns în română în secolul al XVII-lea, prin contactul direct cu vorbitori ai limbii turce, întrucât, ca adverb, exprimă o modalitate, o caracteristică a realității înconjurătoare, a cărei denumire, în mod normal, nu ar fi fost cunoscută decât în mod nemijlocit.
Tot tiptil s-au furișat și cuvintele de mai sus prin cotloanele limbii române. Ca niște copii de ieri, după colțul inimii tuturor vârstelor. Ori ca 1, 2, 3… Cine nu-i gata, îl iau cu lopata![3] prin ungherele sufletului.
Referințe bibliografice
Scriban, August, Dicționaruʼ limbii românești, 1939, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”.
Suciu, Emil, 101 cuvinte de origine turcă, București, Humanitas, [2011].
[1] Se crede că adverbul respectiv a suferit o schimbare a valorii gramaticale și astfel a luat naștere pituluș ca substantiv, nume al jocului de-a v-ați ascunselea.
[2] Din păcate, nu se cunoaște cu precizie anul/secolul exact al pătrunderii în limba română a acestui turcism, întrucât, ca și în cazul celorlalte împrumuturi, în realizarea dicționarelor românești nu există tradiția, ca în cazul altor limbi, să se consemneze o dată probabilă, cu o marjă de eroare, a primei atestări a cuvântului respectiv. (Primul dicționar datat al limbii române este Dicționarul de cuvinte recente al Floricăi Dimitrescu, ajuns în 2013 la a III-a ediție, însă în acest caz vorbim de un dicționar de neologisme). În cazul împrumuturilor vechi, un prim motiv ar fi faptul că acestea provin din perioade ale limbii române când nu dispuneam de o „literatură” închegată, iar izvoarele scrise parvenite de atunci sunt, dacă nu deloc, cel mult foarte puține.
[3] De dragul inocenței, iertat fie-ne anacolutul!