Ca proaspătă studentă la Litere, am participat de curând, cu mult entuziasm, la primul curs de teorie literară. Spun cu entuziasm pentru că acesta este sentimentul încercat, în chip firesc, de orice literat aflat la început de drum, care se vede ajuns acum pe punctul de a descoperi răspunsurile la două mari și fascinante întrebări: cum se scrie? și, mai ales, cum se citește?. Primul curs s-a deschis însă cu o altă întrebare, aparent simplă: Ce este literatura?. După îndelungate cugetări și încercări de definire, ne-am dat seama că, în realitate, nu este atât de simplu să atribuim o expresie unitară acestui vast domeniu care, pentru fiecare în parte, poate foarte bine să însemne altceva. Am căzut totuși de acord că literatura reprezintă, în general, o scriere ce face posibilă pluralitatea perspectivelor, ce ne dă șansa de a interpreta din unghiuri diferite. Literatură este orice text scris care are forța de a se reînnoi cu fiecare recitire, orice text la care ne putem întoarce de-a lungul timpului, găsindu-i de fiecare dată un alt sens, actualizat și racordat clipei care ne surprinde citindu-l.
Unul dintre cele mai frumoase sentimente este acela al liniștii aduse de posibilitatea de a reveni mereu la ceea ce iubim. Acesta este și unul dintre motivele pentru care ne place și avem nevoie de literatură. Există unele cărți la care ne reîntoarcem –fie că vorbim despre relectură, despre poveștile lor date mai departe sau despre simplul gând care, într-o zi de primăvară cu cireși în floare, zboară nostalgic către rândurile unui pasaj pe care am ajuns să-l memorăm. Revenim la cărțile pe care le iubim și le iubim pentru că rămân cu noi.
Dragostea în vremea holerei
Autor: Gabriel García Márquez
Titlu original: El amor en los tiempos del cólera (1987)
Editură: RAO (2014)
Pagini: 448
S-a scris foarte mult despre iubire, însă pentru mine nicio altă poveste de dragoste din literatura universală nu reușește să atingă farmecul poveștii imaginate de Márquez în acest roman, avându-i ca protagoniști pe Florentino Ariza și Fermina Daza. Cartea nu abordează numai tema iubirii, ci și pe cea a timpului, a așteptării, a scurgerii vieții, a batrâneții, a fricii de moarte. Este adevărat, toate puse în relație cu iubirea. Ce descoperim este modul în care acest sentiment rezistă vieții, cu toate dezastrele și încercările ei. Devenim astfel martori ai unei povești de iubire născute între doi tineri ale căror drumuri se vor despărți însă curând, dragostea lor urmând a fi pusă la încercare vreme de mai bine de o jumătate de veac.
Ca adolescent, cu sufletul plin de poezie, Florentino Ariza se aruncase orbește într-o iubire pătimașă, alimentată de scrisori de dragoste inspirate din romanele pe care le citea pe nerăsuflate, de atâtea ori încât le memora. O văzuse pe Fermina Daza, cu ochii ei migdalați, cu mersul ei delicat, și din acel moment o iubise nebunește, o idealizase, transformând-o în Zeița lui Încoronată. Avea să o iubească cu aceeași sinceritate toată viața.
Bătrânețea, bântuită inevitabil de fantasma morții, devine aici ea însăși personaj, tulburând liniștea Ferminei Daza, a doctorului Urbino, soțul Ferminei, și mai ales a lui Florentino Ariza. Fiecare dintre ei se gândește, la un moment dat, că poate nu mai este timp pentru iubire, păstrând totuși conștiința faptului că, în fața morții, ea devine și mai puternică. Florentino Ariza este adesea înspăimântat la gândul că ar putea muri înaintea femeii iubite. Atunci, întreaga lui existență ar fi însemnat o așteptare zadarnică, o farsă pe care moartea i-o jucase, nepăsătoare la dragostea ce îl chinuise, atâta vreme, în tăcere. De cealaltă parte, Fermina și Juvenal Urbino învață și ei să trăiască împreună cu bătrânețea, așa cum odată, cu mulți ani în urmă, învățaseră să trăiască unul cu celălalt. Îi neliniștea totuși gândul că acelea puteau fi ultimele înserări trăite, ultimele dimineți când se trezeau împreună, el – bâjbâind pe întuneric după papucii uitați în baie, ea – înfuriată la gândul că o făcea intenționat.
Ceea ce m-a fascinat în romanul lui Márquez nu a fost însă numai povestea de dragoste dintre Fermina și Florentino, tulburătoare mai ales prin faptul că este supusă unei probe de cincizeci și unu de ani, nouă luni și patru zile, ci și descrierea Columbiei, care mi s-a părut că se topește sub soarele arzător. M-am trezit suferind și eu de cald, cu tot cu mirosul de plante exotice, de migdali și mango ce mă inunda; simțeam uneori, venind dinspre fluviul La Magdalena, o briză ușoară ce purta cu ea zgomotele navelor fluviale ce se depărtau de port; mai tresăream uneori, când parcă auzeam țipetele copiilor alergând prin mahala sau ale vulturilor gallinazos ce se roteau pe cerul senin, aceiași care îi țineau companie tânărului Ariza în cimitirul ce răsuna de valsul dedicat Ferminei Daza.
Aici, în Columbia lui Márquez, am descoperit că dragostea își păstrează intensitatea chiar și în vremea holerei, căci ea este neînfricată în fața oricărui dezastru. Doar în fața morții începe să tremure puțin, speriată că nu-și va găsi împlinirea în viața aceasta.
Când mă gândesc la moarte, singurul lucru de care-mi pare rău e că s-ar putea să nu mor din dragoste.
Citiți și Un veac și-o viață de nesingurătate, articolul Dianei Trăncuță despre Gabriel Garcia Márquez.
Toate numele
Autor: José Saramago
Titlu original: Todos os Nomes (1997)
Editură: Polirom (2011)
Pagini: 240
Această carte a lui Saramago are un sens profund în special pentru lumea modernă de astăzi și sunt convinsă că, pe măsură ce timpul va trece, iar societatea birocratică va înregistra noi și noi progrese, subiectul pe care se centrează va fi resimțit din ce în ce mai dureros.
Trăim într-o lume în care biografia – a fiecăruia dinte noi – abundă. Suntem înregistrați și îndosariați peste măsură. Viața noastră este așezată în hârtii emise mecanic, într-o leneșă nepăsare, de diferite instituții, cu rolul de a valida așa-zisele mari evenimente, mai fericite sau mai puțin fericite, ale vieții noastre: nașterea, căsătoria, divorțul, moartea.
Ni se întocmește chiar și un istoric medical. L-am răsfoit recent pe al meu. Am văzut notate informații succinte în legătură cu starea mea de sănătate, numărul de kilograme, înălțime, apetit, stare de spirit generală, încă de la primele vizite la medic, de dinainte de a fi împlinit un an. După câteva pagini, aveam cinci ani, după alte câteva, zece. M-a încercat un sentiment ciudat, de înstrăinare, răsfoind acel istoric, fie el și medical. Era vorba, până la urmă, despre mine crescând. Dar nu puteam recunoaște nimic din mine în acele foi. Asta pentru că viața mea până la vârsta de zece ani însemnase pentru mine mult mai mult decât numărul de kilograme care variase de la o vârstă la alta sau răcelile care mă chinuiseră primăvara și iarna.
Există apoi și istoricul școlar, iar mai departe numărul actelor care ne sunt necesare tinde să se înmulțească odată cu anii noștri. Pe baza tuturor acestor surse, se pot scrie despre fiecare dintre noi adevărate biografii. Dar cât de grăitoare ar fi ele? Cât de mult din ceea ce suntem noi cu adevărat se regăsește în toate aceste hârtii pe care le posedăm și fără de care ni se spune că nu existăm? Nu cumva faptul că suntem îngropați în hârtii, în încercarea de a ni se conferi o identitate clară, duce în realitate tocmai la o pierdere a ei? Ce vor însemna hârtiile astăzi vitale după ce noi, care alcătuim marea mulțime a oamenilor obișnuiți, de rând, nu vom mai fi?
Toate acestea sunt întrebări care vor ajunge să îl frământe pe domnul José, personajul central al romanului Toate numele. Funcționar al Arhivei Generale a Stării Civile, domnul José, care are rolul de a înregistra nașterile, căsătoriile, divorțurile și decesele, trăiește într-o lume a oamenilor de hârtie. Contactul lui cu lumea reală, din afara ușilor Arhivei, aproape că nu există. Casa lui reprezintă o anexă a instituției pentru care lucrează, astfel că funcționarul nu este decât o prelungire a Arhivei, de care este dependent, pentru că este singurul lucru ce dă un scop vieții sale. Scopul lui este, deci, să facă ordine printre oameni – oameni pe care nu-i cunoaște direct și despre ale căror vieți reale nu știe mai nimic. Singurele lucruri pe care le cunoaște domnul José sunt numele lor, data nașterii, a căsătoriei, eventual, și, cel mai important, faptul că se împart în vii și în morți. De altfel, Arhiva delimitează clar rafturile viilor de cele ale morților. Acestea din urmă sunt, evident, și cele mai prăfuite, întrucât nimeni nu mai umblă printre ele. Oamenii care încetează să mai existe sunt închiși pentru totdeauna în dosarele lor și uitați.
Funcționarul José are însă o pasiune pentru recuperarea trecutului, a biografiilor celor care nu mai sunt în viață. Cu o singură condiție – să fie celebri. Ocupat, în timpul liber, cu alcătuirea unei colecții de biografii a unor personalități, acesta se furișează noaptea în Arhivă pentru a căuta dosare din care să își culeagă informații. Destinul face ca, la un moment dat, să apuce din greșeală, alături de celelalte dosare, și dosarul unei femei necunoscute. Pentru domnul José, lucrul era de o noutate absolută. Avea în mâini informații sumare despre o femeie născută cu aproximativ treizeci de ani în urmă, o femeie normală, care, chiar în clipa aceea, își ducea viața ei neștiută. Din acest moment, domnul José se hotărăște să pornească în căutarea ei, să afle ceea ce paginile din mâinile lui nu cuprindeau, să redea acelei femei viața pe care Arhiva Generală o golise într-atât de mult de sens.
Cartea vorbește, în primul rând, despre anularea individului de către stat, despre reducerea vieților oamenilor la simple înșiruiri de date, despre dezumanizare, chiar, dar sensul poate fi extins: este vorba despre nepăsarea noastră, a fiecăruia în parte, față de necunoscutul de lângă noi.
Omule, nu-ţi fie teamă, întunericul de aici nu e mai adânc decât cel dinăuntrul trupului tău, sunt două bezne despărţite de o piele, pun pariu că nu te-ai gândit niciodată la asta, mereu transporţi un întuneric dintr-un loc într-altul, şi nu te temi.
Citiți și despre romanul Eseu despre orbire.
Rime despre viață și moarte
Autor: Amos Oz
Titlu original: Haruzei Ha’chaim Ve-Hamavet (2007)
Editură: Humanitas (2011)
Pagini: 184
Este o carte pe care am citit-o la metrou, între stații, de-a lungul câtorva zile. Vocile din jurul meu, mulțimile care intrau și ieșeau din vagoane, îmbulzeala nu m-au mai deranjat. Îmi plăcea sentimentul de izolare în forfotă și, în același timp, sentimentul că mă aflam în două lumi deodată, că puteam să mă joc cu ele – să iau figurile ce defilau prin fața mea și să le suprapun personajelor din cartea pe care o aveam în mâini, să mă întreb dacă domnul aflat pe scaunul din dreapta mea l-a citit sau nu pe Amos Oz, să încerc să îmi imaginez, la fel ca personajul din carte, cum anume i-aș scrie eu, dacă mi-aș propune să o fac, pe oamenii din jurul meu, care ar fi poveștile lor.
Cred ca există cărți făcute pentru a fi citite în singurătate și cărți făcute pentru a fi citite printre oameni. Rime despre viață și moarte se încadrează, inevitabil, în a doua categorie, în primul rând pentru că vine cu propunerea unui îndrăzneț exercițiu de imaginație, având ca subiecți oamenii care ne ies în cale. Nu știm absolut nimic despre viețile lor, dar înfățișarea, mișcările, vocea spun totuși ceva despre ei. Ce?
Personajul-scriitor din cartea lui Amos Oz va încerca să afle răspunsul, reconstituind în minte, pe parcursul unei singure seri, viețile tuturor străinilor cu care se intersectează și care, dintr-un motiv sau altul, îi atrag atenția. Astfel, toți oamenii întâlniți devin surse de inspirație pentru un posibil roman, ieșiți parcă în calea sa cu scopul precis de a-i folosi drept material literar. De-aici încolo, sentimentele care îl vor tulbura vor fi, din acest motiv, vinovăția și rușinea.
Scriitorul încearcă să armonizeze lumile din mintea sa cu lumea reală, dar acest efort constant este obositor și plasează o barieră între el și ceilalți. Realitatea este respinsă în favoarea lumilor posibile, iar scenariile sunt multiple. Obsesia pentru universul imaginat mărește depărtarea dinte el și oamenii pe care îi întâlnește, dar, în aceleași timp, reprezintă și o modalitate prin care reușește să și-i apropie. Transformarea străinilor în personaje literare naște povești. Odată închiși înăuntrul lor, ei nu se vor mai pierde niciodată în mulțime. Scriitorul se va reîntoarce de fiecare dată la personajele sale, pe care ajunge să le știe mai bine chiar decât pe el însuși. Sunt personaje care îl însoțesc în permanență, pe măsură ce poveștile lor se derulează în mintea scriitorului.
Dar realul începe să se confunde, dintr-un punct, cu imaginarul, și, odată prins în această capcană, scriitorul devine nesigur: care este adevărul?
Fiind în același timp o meditație asupra vieții și a morții, cu accentul pus asupra suferinței, învăluită într-o atmosferă de incertitudine, prin opoziția permanentă dintre ceea ce se întâmplă și ceea ce ar fi probabil să se întâmple, cartea lui Amos Oz reprezintă o incursiune fascinantă în mintea scriitorului bântuit nu doar de apariții ale unei realități transfigurate, ci și de întrebarea care este sensul poveștilor în lume?
Încă își dorește să înțeleagă, însă odată cu trecerea anilor a acumulat o anume repulsie față de contactul cu străinii: chiar și cea mai ușoară atingere întâmplătoare îi provoacă fiori. Chiar și bătaia unei mâini străine pe umăr. Chiar și nevoia de a inspira aerul care mai devreme a fost în plămânii altcuiva. Și continuă să-i privească și să scrie despre ei, intenționând să-i atingă astfel fără a-i atinge, de fapt, și lăsându-i pe ei să-l atingă în absența unui contact fizic real.