Pe data de 14 aprilie, la Galeria Suprainfinit din Bucureşti a avut loc vernisajul expoziţiei Virginiei Lupu, solo show: tossing and turning, crushing and teasing, breaking and shaping, al cărei curator este Adriana Trancă.
Virginia Lupu studiază în prezent la Universitatea Națională de Arte din București, având deja un trecut expoziţional compus atât din expoziţii personale, cât şi din expoziţii de grup (Hansel loves Gretel, Lumea – imagine etc.).
Am descoperit fotografiile Virginiei Lupu cu puţin timp înaintea expoziţiei, pe http://samsarainsahara.tumblr.com/. După un lung scroll, pe care am vrut să-l anulez de câteva ori, am experimentat emoţii violente, fiind pe jumătate indignată, pe jumătate îngrozită de firescul nefiresc regăsit în fotografii. La prima vedere, par fotografii documentar care justifică implicaţiile socio-politice ale marginalităţii, reflectate în special în teme precum sărăcia, sexualitatea şi boala. Portretele descriu o alienare a valorilor şi a normalităţii.
Faptul că fotografiile nu corespund rigorilor planificării face ca acestea să dezvăluie strict episoadele realităţii obişnuite, pe care ochiul nu mai este antrenat să le observe. Ar fi vorba, mai degrabă, despre documentarea acelei părţi a realităţii pe care o refuzăm, căreia îi sustragem şi adecvarea, şi realitatea. Parţial, acest proiect mi-a amintit de proiectul fotografic semnat Mihai Barabancea, Rescrierea secvenţei. Fotografiile Virginiei Lupu sunt la fel de violente şi, în plus, copleşitoare din punct de vedere cantitativ. Subiectele atinse scandalizează prin faptul că artista reuşeşte să surprindă atât de natural fisurile realităţii. Tocmai acest lucru m-a pregătit treptat pentru expoziţie, fiind curioasă să descopăr reacţiile celor prezenţi faţă de personajele portretizate.
Expoziţia, în schimb, mi-a părut săracă din multe motive. În primul rând, selecţia fotografiilor pare mult prea atent făcută, astfel că cel dintâi scop al artistei pare să fi fost tocmai eliminarea eventualelor reacţii brutale. Din pricina numărului redus de lucrări expuse, spaţiul expoziţional este foarte aerisit. Turul începe cu o instalaţie, care prezintă o fotografie proiectată pe un ecran. Este prezentată înfruptarea de tip Ţiganiada: într-o farfurie doldora de aripioare de pui unsuroase, o pereche de unghii lungi şi strălucitoare răvăşesc cu sclipiciul ojei luciul grăsimii.
În al doilea rând, prea puţine dintre fotografiile care au circulat înainte de expoziţie se regăsesc expuse. Nu cantitatea ar fi slăbiciunea expoziţiei, cât faptul că preludiul anterior vernisajului anunţa imagini greu de digerat, în timp ce la vernisaj am descoperit mai degrabă secvenţe neutre, care se află la graniţa emoţiilor puternice. Cam toate fotografiile expuse par uşor de privit, chiar şi pentru cel mai pudic dintre privitori.
Condiţiile culturale pe care fotografia le face vizibile apar ca joc fotografic în care privim mai curând gestul artistului decât limitele subdezvoltării sau ale promiscuităţii. Aceste slăbiciuni ale realităţii nu sunt decât artificii artistice. Se doreşte decodificarea a ceva cu mult mai puternic decât simpla limită a criteriilor estetic-etic-epistemologic. Situaţiile capturate de artistă există, nu sunt căutate, ci doar găsite şi alese pentru a spune povestea despre o lume care a fost mult timp ignorată.
În seria-episod distopic, prezentată de Virginia Lupu, personajele pozează cât se poate de natural. Nimic nu pare planificat, mai ales că unele fotografii sunt înceţoşate sau neîncadrate în standardele obişnuite. Forma este dizolvată, iar conţinutul vorbeşte despre latura politică şi socială a realităţii, care pe cât este de marginalizată, pe atât este de banală.
Fotografia devine un pretext pentru a privi lumea fără lentile, fiindcă fotografia nu mai este o simplă oglindire. Pentru că această latură a realităţii a fost ascunsă de prejudecăţi, suntem forţaţi să descoperim ceea ce ochiul refuză din obicei. Intenţia artistului, pentru că ocoleşte rigorile focalizării sau ale proporţiei, împinge privitorul dincolo de limitele cunoscute. Drept urmare, totul funcţionează ca exerciţiu transparent de depăşire a contradicţiilor, fie ele chiar şi interioare.
Un melanj de milă, groază şi indignare faţă de realitatea pe care o ignorăm cel mai des scoate în evidenţă antrenamentul ochiului de a nu urmări decât artificiile esteticii clasice, în timp ce aceste episoade care scandalizează continuă să se petreacă în fiecare zi. Astfel e adus în prim-plan ce alegem să privim şi să simţim, acea parte a realităţii crude şi sincere, în care sexul, moartea, invaliditatea sau jocul măştilor nu mai funcţionează decât pentru a arăta până unde se întinde normalitatea.
Kitsch-ul evident al camerelor sau vestimentaţia plină de sclipici sar în evidenţă prin nefiresc, pentru a aminti mai târziu că descriu atât de bine o realitate pe care o refuzăm, dar care face parte din existenţa noastră. Este acea realitate a frigiderelor ruginite, a iconiţelor care atârnă pe uşi, a rafturilor pline de produse cosmetice ieftine, în case sărăcăcioase, în preajma petrecerilor cu mese îmbelşugate de mâncăruri care nu corespund standardelor de azi.
Sunt portretizaţi bătrâni sluţiţi de chelie şi diformităţi, care încă practică (cu o naturaleţe uluitoare) jocurile şi ritualurile sexului, ale intimităţii în sărăcie. Atmosfera este susţinută de o fericire greu de înţeles, evidentă în zâmbetele care se strecoară prin danturi sărăcite de dinţi. Este sprijinită, deopotrivă, de posturile dezinvolte ale personajelor, care în loc să pară, cel puţin, conştiente de participarea la decăderea umanităţii, sărbătoresc bizarul şi înstrăinarea de normalitate.
Poate că nu drama şi promiscuitatea trebuie să caracterizeze reacţia primară, cât atenţia faţă de tranziţia corpului, a identităţii şi a moralităţii, singura constantă care împarte zarurile în destinul uman. Privitorul se metamorfozează asemenea personajelor din fotografii, iar artista produce aceste imagini nu cu scopul de a ascunde lumea, punându-se între privitor şi expoziţie, ci reuşind să facă totul clar şi transparent. Fotografiile nu mai necesită explicaţii, ele traduc cu uşurinţă scurtele evenimente ale vieţii, la distanţă de orice încercare de conceptualizare.