Literatura prezintă un timp diferit, al eternităţii. În Alice în Ţara Minunilor, ocurenţele timpului sunt atât de numeroase, încât e necesară traversarea semnificaţiei sale, de la timpul creaţiei la personificarea sa.
Timpul-spațiu al creației
În artă, interesul față de spațiu și timp deschide o legătură intimă cu obiectele, stabilindu-se o dimensiune la granița dintre realitatea lăuntrică și experiența celor exterioare. Dacă spațiul este realitatea care unifică, coordonatele timpului sunt problematizate, căci timpul stă mai degrabă în serviciul semnificației. Dat fiind faptul că Alice în Țara Minunilor poate fi considerată întâi de toate o operă de artă, în explorarea ei voi parcurge spațiul propriu pe care îl deschide odată cu lectura, fiind astfel o realitate estetică enigmatică, potrivit căreia semnificațiile sunt dinamice și emană atât din experiența artistică, psihologică și fizică a autorului, cât și din aceea a cititorului.
Funcția ficțiunii este aceea de a oferi un loc în care spațiul și timpul, așa cum ne sunt cunoscute, dispar. În ficțiune timpul este accelerat sau încetinit, autorul fiind cel care îl controlează. Cu ajutorul imaginației reușim să înregistrăm lumile inventate și reinventate. Creația stă ca bază atât pentru text, cât și pentru gândirea și afectivitatea cititorului. Prin intermediul poveștii, cititorul și autorul cunosc un spațiu exemplar care delimitează aventurile fiecăruia cu textul. Pe de o parte este autorul, care își definește creația, pe de altă parte este cititorul, care trăiește pentru sine o aventură în acest nou mediu cu legi proprii.
De aceea, prezentul articol va înfățișa temporalitatea drept intersecție a dimensiunilor subiectului, căci timpul este sensul vieții, sens așa cum spunem sensul unui curs de apă, sensul unei fraze, sensul unei stofe, sensul mirosului.[1]
În această poveste sunt prezente două planuri ale timpului interior. Pentru început, textul exprimă un loc în care universul imaginației autorului este traversat printr-un timp discontinuu, marcat încă de la început cu intrarea în oniric. Lewis Carroll își reprezintă în operă realitatea, adăugând acesteia – sigură și bine definită – o alta, care urmează a fi acceptată de cititor. Apoi, cel de-al doilea plan este acela în care este cunoscut timpul individual al personajelor.
Pentru aprofundarea textului sunt necesare două tipuri de activităţi. Cea dintâi constă în familiarizarea cu spaţiul Ţării Minunilor, pentru a putea fi parcurs cu uşurinţă. Cea de a doua se referă la simboluri şi la descifrarea imaginilor, într-un text care evocă o realitate cu un limbaj propriu. În limbajul universal al arhetipurilor este schiţată imaginea nebunului şi comportamentul său iraţional, dar şi haosul şi dezordinea ce patronează de la un capăt la altul Ţara Minunilor.
Mă voi despărți de spațiu, așa cum este înțeles prin prisma geometriei, favorizând spațiul textului, deci al imaginarului, loc în care sunt exprimate angoasele ființelor, implicit ale autorului. Astfel, dacă eram obișnuiți să privim timpul ca manifestare a minutelor și a secundelor, deci plasat în spaţiu, vom descoperi că el este durată.[2] Fiind imposibil de redus la unități, va conta atenția pe care o avem faţă de modul în care experimentăm anumite evenimente. Spațiul și timpul colaborează nu doar prin producerea unui spațiu al altei realități, ci și prin forța scriiturii, a potențialității și a prezentului, a devenirii, deoarece spațiul imaginarului pactizează cu timpul.[3]
În ceea ce privește timpul creat în interiorul textului, deși nu se opune spațiului, căci ambele reactualizează lumea, nu trebuie gândit prin ocheanul spațiului sau redus la el. Se observă că timpul este doar o stare a subiectului, modificându-se potrivit experiențelor acestuia. Realitatea însăși, fiind o funcție a duratei timpului, asigură omului o realitate ca eternitate, cu timp nelimitat. Dacă realitatea oferă distincția dintre experiența conștientă și vis, nebunia din Țara Minunilor creează o realitate care încearcă prin intermediul personajului să construiască alte concepții despre realitate. Alice deschide porțile posibilului, motiv pentru care întreaga poveste abundă de posibilități, oferind o realitate ascunsă pe care cititorul și-o apropie.
Scriitura rămâne, conform lui Paul Valéry, stare tranzitorie iar opera nu e numai produs, căci produsul formează în el un alt produs: un om mai abil și mai posesor al domeniului – memorie.[4] Povestea nu se termină cu închiderea cărții, la fel cum nici tabloul nu se termină odată cu rama sa.[5]
Timpul visului
Timpul asigură navigarea pe întinsul realității, reușind să ofere un aspect liniar vieții. El reprezintă unitatea prin ore, oferind sens vieților noastre. Asumând timpul indicat de ceas, asumăm deopotrivă vârstele noastre, căci în esență este vorba despre același proces. Totuși, dacă ceasul reia unitatea de măsură, viața arată că vârsta este o funcție a unei durate interioare ireversibile. Nu ne putem întoarce la trecut, însuși timpul nostru fiind absolut și ireversibil.
Lewis Carroll operează cu anumite tehnici tocmai pentru a arăta că Timpul din poveste este altfel. Dat fiind faptul că acțiunea se desfășoară în oniric, cursul evenimentelor forțează cititorul să iasă din temporalitatea liniară și rațională a diurnului. Visul, deoarece este cel care adună imaginile arhetipale care construiesc memoria colectivă, reușește să suspende timpul și să exprime o eternitate. Între vis și realitate este o luptă însă ceea ce se alterează în amintire are deja o realitate.
Pentru că este vis, Țara Minunilor este constituită în amintire. Așadar, timpul de aici este manipulat prin aceea că evenimentele care se petrec sunt redate din memorie: În vis distincția dintre trecut și viitor nu mai operează (…) momentele sunt amestecate ca și chipurile. În care nu se mai știe cine ce este, nici unde, nici când.[6] Visând aievea, Alice are acel sentiment că realitatea onirică nu doar reproduce realul, ci este la fel de consistentă. Să visezi asigură o viață trăită în exterioritatea timpului și a spațiului, deoarece în vis fiecare se îndreaptă spre lumea proprie, în vreme ce în stare de veghe oamenii au o singură lume, comună tuturor.[7] Lumea din Țara Minunilor este construită prin împletirea experiențelor lui Alice, specifice Epocii Victoriene, cu lumea cunoscută – potrivit vârstei sale – din lecturi și imaginația celui care privește încă uimit la lume. Înţelegând raportul personajului cu mediul înconjurător, este cunoscut un timp diferit, al eternității, căci eternitatea este timpul visului și visul trimite la starea de veghe, de la care împrumută toate structurile.[8]
Mai mult, suntem martorii unui vis înlăuntrul altui vis. Alice cade în vizuina Iepurelui Alb şi începu să-i fie somn și-și repetă într-una, aproape ca într-un vis[9] și simțea că începe să ațipească și tocmai visa.[10] Autorul, asemenea oricărui artist care participă la crearea operei de artă, oglindește în poveste o realitate în care familiarul întâlnește ciudățeniile unui timp și spațiu străine. Se observă acest lucru potrivit realității noi care este înfățișată.
Chiar și așa, ceea ce era familiar devine prin vis indeterminat, totul fiind relocalizat, în ciuda faptului că lucrurile sunt reținute așa cum le recunoștea Alice până atunci: acest timp nu are altă structură decât cea a propriei noastre vieți, într-atât încât în el se regăsește tot ce putem descrie dintr-însa.[11] Ea intră în vizuină fără a ști cum va ieși de acolo însă curiozitatea și uimirea îi modifică atitudinea, schimbând familiaritatea cu angajamentul neașteptat față de stranietate. Reacțiile raționale se modifică potrivit circumstanțelor iraționale.
După cum anunțam la început, de-a lungul poveștii timpul este cunoscut diferit, prin ocheanul personajelor care îl personalizează. Subiectul este temporal, timpul este subiectiv, lucru care descrie cel mai bine faptul că timpul se naște prin raportul personajelor cu lucrurile, pe modelul experiențelor pe care le au. Dat fiind faptul că acest timp interior este animat adesea de nostalgie, prin memorie, ideea de durată schimbă însăși esența realității, deoarece acela care este în devenire, vede în durată viața lucrurilor, realitatea fundamentală.[12]
Alice are acces la acel timp al interiorității. Potrivit lui Plotin, cea mai joasă formă a ființării este aceea în care nu poate să fie gândit totul ca etern. Faptul că Alice pierde simțul timpului este deoarece doar viața sufletului este compusă din succesiunea unor acțiuni, sufletul fiind etern în sine. Ca proprietate a sufletului, timpul are o realitate schimbătoare. Identitatea lui Alice este necesară pentru memorie, fiind conservată în timpul contemplației.
Eliberaţi de frontierele dintre real și imaginar, în vis se stabilește un timp în care legătura cu sine este cu mult mai puternică. Fiecare percepe timpul diferit deoarece timpul nu este exterior, ci descrie felul în care ne raportăm noi la lume. Alice, în momentele de contemplație, se separă de lumea exterioară, ajungând prin abstractizare la timpul propriu ei. Conştiinţa sa este izolată de lumea exterioară: reprezentarea noastră despre timp nu face așadar decât să reflecte experiența pe care tot ce e viu o are cu propria-i viață în tensiune, așteptare și ireversibilitate.[13]
Prezentul, cel asupra căruia trebuie aplecată atenția, devine singura dimensiune a timpului. Trecutul și viitorul constituie dimensiunile relative ale celui dintâi menționat. Având un timp al evenimentului, prezentul oferă cu ajutorul amintirilor înțelegerea relației pe care o avem cu lucrurile, conservând la limita dintre familiar și misterios permanența identității.
Deși la început Alice aduce în Țara Minunilor ideile ei despre cum trebuie să fie lumea, faptul că regulile nu se aplică aici o dezorientează. Din lumea stabilă, ea alunecă liber într-o lume în care urmează a învăța să se lepede de prejudecăţi pentru adevărata cunoaștere. Treptat, ea renunță la ideile alimentate de conduita epocii, dizolvându-se câte puțin constrângerile și modurile de a gândi asupra timpului şi spațiului, lucru marcat încă de la începutul căderii în vizuină. Tot ceea ce îi îngreuna cunoașterea este părăsit, așa cum cei care urcă spre sanctuarele templelor trebuie să se purifice, să-și lase hainele dinainte să urce dezbrăcați.[14]
Memoria ocupă un rol important în prezentul studiu. Ea menține actual trecutul, prin imaginile despre lume pe care le conține, oferind totodată continuitate. Se observă că Alice uită lucruri banale, încă din timpul căderii. Ea nu doar că se desparte de ceea ce este exterior ei, dar uită până și de sine. Acest lucru arată trecerea ei într-o dimensiune privilegiată, unde atenția este îndreptată către treptele superioare. Sufletul ei, plasat tot mai mult pe planul inteligibilului, începe să piardă din amintiri, căci se purifică de ceea ce a fost până atunci în contact cu trupul: cu cât un suflet se străduiește mai mult spre inteligibil, cu atâta uită mai mult lucrurile de aici de pe pământ; astfel în acest sens se poate spune că un suflet bun e unul care uită.[15]
Când întâlnește Omida, Alice recunoaște că a început să uite câteva lucruri, mai ales că Omida deschide deloc încurajator conversația, cu întrebări dificile, despre identitate: cine ești tu?[16] Când trebuie să răspundă cine este, acesta fiind marele puzzle, personalitatea ei pare să dispară. Știe că nu a fost schimbată cu cei de o vârstă cu ea, dar cu toate acestea nu știe cine este: o să mă uit întâi în sus și o să spun: dar cine sunt? Spuneți-mi asta, în primul rând și pe urmă dacă-mi place să fiu persoana aceea o să vin sus. Dacă nu, o să stau aici până ce o să devin altcineva.[17] Instabilitatea se explică ușor. Cum esența visului este de a nu potrivi exact senzația la amintire, ci de a permite între acestea un joc, peste aceeași senzație din vis se vor aplica amintiri dintre cele mai diverse.[18] Până atunci, Alice își dădea sfaturi căci acest copil ține foarte mult să pretindă că în ea sunt două ființe.[19]
Chiar dacă nu există un punct în care să ne putem fixa limitele ca să putem spune: până aici sunt eu,[20] Alice încearcă să își amintească cine era când s-a trezit de dimineață: aproape că-mi amintesc că mă simțeam puțin deosebită.[21] A-ți aminti este un proces individual, deci subiectiv, dar nu asigură permanența deoarece suntem în continuă transformare. Alice va înțelege acest lucru de la Omida care, cunoscându-și metamorfoza, o învață pe fetiță să își controleze mărimea, obișnuindu-se de-a lungul timpului cu schimbările: a ieși din spațiul său dinăuntru înseamnă a risca pierderea limitelor corpului său și prin aceasta pierderea oricărei identități.[22] Oferindu-i părțile potrivite ale ciupercii, Omida o învață să își controleze mărimea şi să își accepte transformările.
Dacă amintirea informează despre relația subiectului cu prezentul, determinând atitudinea pe care o are față de viitor, descoperim că nu suntem nimic mai mult decât copii îmbătrâniți. Nici când întâlnește Falsa Broască Țestoasă, Alice nu reușește să își istorisească aventurile, căci e zadarnic să vă pomenesc și de ziua de ieri, fiindcă eram o ființă cu totul deosebită[23], deci trecutul există ca amintire a prezentului iar viitorul ca anticipare a aceluiași prezent. Iepurele Alb nu experimentează viitorul, deci evenimentul la care întârzie, ci este prins într-un prezent în care trăiește doar anxietatea datorată așteptării. Regina de Cupă găsește timpul la fel de curios, cerând sentința întâi, apoi verdictul, în capitolul despre mărturia lui Alice.
Așteptarea reprezintă un moment important în discuția despre timp. Deși are ceva înfricoșător, căci vizează viitorul, anticipând, așteptarea deschide timpul creator, căci ea imaginează și marchează timpul aventurii. Pentru Alice aventura începe așteptând în acea zi însorită de vară, așteptare care se va repeta de fiecare dată în poveste, atunci când se află la răscruce de drumuri, când nu știe din care parte a ciupercii să mănânce, cum să intre în grădină, dacă va crește sau se va micșora, ş.a.m.d. Așteptarea ei anunță mereu un set de aventuri.
Diferită de timpul memoriei, așteptarea ne face neliniștiți. Prin memorie simțim ireversibilitatea timpului, locul și timpul sigur, în timp ce așteptarea nu face decât să ne amâne și să ne coboare în angoasele realității, arătându-ne doar posibilul. Deoarece își restituie aici o realitate și o memorie, personajul se asigură de deplina posesie a ceea ce a fost trăit fără a fi posedat.[24]
Un ceai între nebuni
Cea mai ilustrativă scenă, în care Timpul este în centrul atenției, în special fiindcă este personificat, este petrecerea ceaiului dintre nebuni. Această personificare subliniază inconsistențele omenești și schimbarea percepției lui Alice asupra timpului. Când ajunge la masa la care Pălărierul, Iepurele de Martie și Hârciogul își beau ceaiul, Alice descoperă că aceștia dețin un ceas curios care arată zilele lunii și nu arată ce oră e.[25] Mustrată fiind pentru observațiile făcute față de așa ceas curios, Alice este din ce în ce mai încurcată. Îi sunt adresate ghicitori fără răspuns, motiv pentru care ea exclamă că ceilalți ar putea folosi timpul mai bine. Deoarece ea nu cunoaște Timpul la fel de bine cum îl cunoaște Pălărierul, vorbește despre acesta ca despre un obiect.
Aflăm din solemna narațiune a Pălărierului că Regina de Cupă a poruncit la petrecerea din martie (la care Pălărierul își cânta aria) ca Timpul să fie omorât: Vreau să omoare timpul! Tăiați-i capul![26] Din această cauză, Timpul a încetat să se mai supună, oprind ceasurile la ora ceaiului. Timpul de la petrecere este pe bună dreptate un timp al nebuniei, căci nu mai oferă niciun numitor comun realităților. Alice este singura care poate controla Timpul, lucru care se observă prin modificările mărimii sale, pe parcursul poveștii.
Dat fiind faptul că există o dimensiune interioară, personajele percep timpul diferit. Atunci când descoperă că Timpul este o persoană, nu un concept, totul se întoarce cu susul în jos pentru Alice, căci o personalitate subiectivă înlocuiește precizia mecanică asociată cu conceptul de timp. De acum, Timpul este o entitate care pedepsește dacă îl jignești. Pălărierul este prins într-un timp perpetuu, căci pentru el Timpul s-a oprit, răzbunându-se. Pălărierul preferă să rămână blocat de Timp, deși ar putea avea control asupra lui. Alice înțelege că dacă ar cunoaște Timpul așa cum o face Pălărierul, ar putea face orice cu orele: ar fi de ajuns să șoptești ceva Timpului, ceasul se învârtește cât ai clipi din ochi și gata! E unu și jumătate, ora mesei.[27]
Inclusiv creșterile și descreșterile suferite de Alice descriu dorința sa de a opri timpul, de a încremeni totul într-un prezent, refuzând schimbările: o, nu fac mofturi în privința asta (…) numai că nu-i plăcut să te schimbi atât de des, știi?[28] Atitudinea aceasta este un soi de viclenie în fața timpului, care urmărește să se servească de însuși timpul, de circularitatea ca și de liniaritatea sa, de roata ca și de săgeata sa, pentru a-l nega.[29]
Aşadar, timpul este dimensiunea ființei noastre, existând pentru fiecare dintre noi altfel, în măsura în care ne aflăm în el, având un prezent o dată pentru totdeauna. Realitatea psihică este o existență particulară. Timpul, fiind psihologic, nu există în sine, ci devine prioritatea care ne leagă de lume. Potrivit lui Henri Bergson, lumea exterioară este compusă din forme spațiale, deci are o cauzalitate mecanică. Actul, în schimb, deoarece rezidă în conștiință, care este liberă, face ca durata să rămână interioară, neperturbată de vreun fenomen exterior. Tot ceea ce ne rămâne de făcut este să prețuim timpul, cu clipa de față drept cea mai însemnată. Amintirea și timpul interior sunt strâns legate, construind pe cea care rămâne, în esență, Alice. În consecinţă, atât personajul, cât şi cititorul care e martor la aventurile din Ţara Minunilor, descoperă balanța dintre amintire și uitare, știind că a te întoarce la ziua care tocmai a trecut e imposibil şi fără rost.
BIBLIOGRAFIE
Barr, Nann Clark, The dualism of Bergson.
Bergson, Henri, Energia spirituală, Editura Meridiane, București, 2002.
Burgos, Jean, Imaginar și creație, Editura Univers, București, 2003
Carroll, Lewis, Alice în Țara Minunilor, Editura Regis.
Grimaldi, Nicolas, Tratat despre banalitate, Editura Nemira, 2006.
Maffesoli, Michel, Clipa eternă, Editura Meridiane, Colecția Major, București, 2003.
Ortega y Gasset, José, Dezumanizarea artei și alte eseuri de estetică, Editura Humanitas, București, 2000.
Merleau-Ponty, Maurice, Fenomenologia percepției, Editura Aion, Oradea, 1999.
Plotin, Eneade, VI.
Pontalis, J.B, Atracția visului, Editura Humanitas, București, 1994.
[1] Claudel, Art poetique, apud Michel Maffesoli, Clipa eternă, Editura Meridiane, București, 2003.
[2] Așa cum introduce Henri Bergson termenul.
[3] Jean Burgos, Imaginar și creație, Editura Univers, București, 2003, p. 39.
[4] Valery apud Jean Burgos, op.cit., p. 30.
[5] José Ortega y Gasset, Dezumanizarea artei și alte eseuri de estetică, Editura Humanitas, București, 2000, p.213.
[6] Michel Maffesoli, op.cit., p. 78.
[7] Heraclit apud J.B.Pontalis, Atracția visului, Editura Humanitas, București, 1994, p. 24.
[8] M. Merleau-Ponty, Fenomenologia percepției, Editura Aion, Oradea, 1999, p.493.
[9] Lewis Carroll, Alice în Țara Minunilor, Editura Regis, p.23.
[10] Ibidem
[11] Nicolas Grimaldi, Tratat despre banalitate, p. 27, Editura Nemira, 2006.
[12] Henri Bergson, apud Nann Clark Barr, The dualism of Bergson.
[13] Nicolas Grimaldi, op.cit., p.28.
[14] Apuleius, apud Emile Brehier, Filosofia lui Plotin.
[15] Ibidem
[16] Lewis Carroll, op.cit, p.30.
[17] Lewis Carroll, op.cit., p.33.
[18] Henri Bergson, Energia spirituală, Editura Meridiane, București, 2002, p. 73.
[19] Lewis Carroll, op.cit., p. 27.
[20] Plotin, Eneade, VI, http://www.scribd.com/doc/132618852/Plotin-Eneade-6
[21] Lewis Carroll, op.cit., p. 32.
[22] Jean Burgos, op.cit., p. 65.
[23] Lewis Carroll, op.cit., p.128.
[24] J.B. Pontalis, op.cit., p.23.
[25] Lewis Carroll, op.cit., p.90.
[26] Lewis Carroll, op.cit., p.93.
[27] Lewis Carroll, op.cit., p.92.
[28] Lewis Carroll, op.cit., p.66.
[29] Jean Burgos, op.cit., p.42.