Interviu realizat de Mădălina Ion

Cosmin Ungureanu, referent în cadrul Muzeului Național de Artă al României, despre artele vizuale, muzee și patrimoniul național.

În timp ce lucram la documentarea pentru interviul cu Cosmin Ungureanu, lector de istorie a artei în cadrul Fundației Calea Victoriei, am realizat că a trecut mai bine de un an de când am vizitat expoziția de artă contemporană de la MNAC, iar de atunci n-am mai pășit prin vreun muzeu. Pentru că nu mi-am mai propus, pentru că n-a fost timp sau pentru că pur și simplu nu mi-am format încă obiceiul de a merge la muzeu. Acum, când stau să mă gândesc, îmi dau seama că este un obicei cu care ar fi trebuit să mă deprind fie din sânul familiei, fie din școală. Dar, din păcate, n-a fost nimeni acolo care să-mi povestească despre artele vizuale. Și am rămas cu această carență. Îmi place arta, dar aprecierile mele nu depășesc primul fir al gândirii din spatele unui tablou. Așa că l-am întrebat pe Cosmin dacă mă pot educa în artele vizuale. Da, se poate, prin cursul de istoria artei din cadrul Fundației Calea Victoriei.

Cosmin, știu despre tine că ai studiat artele vizuale, că te-ai specializat în istoria și teoria arhitecturii, iar în prezent ești referent în cadrul Muzeului Național de Artă al României, Departamentul de Artă Europeană. Aș vrea însă, dacă îmi permiți, să-ți pun o întrebare la care n-am găsit răspuns pe internet: cum este omul Cosmin Ungureanu?

Dacă această întrebare nu și-a găsit răspunsul pe internet, asta se întâmplă în primul rând din pricina ororii de a mă pune în vitrină. Cu riscul asumat de a rata subtilitățile metamorfozelor socio-culturale intermediate de noile social media, inclusiv orice formă de antropologie în evul media, pur și simplu mă lasă indiferent fenomenul Facebook (includ aici, din comoditate, orice –Twitter, Instagram etc.). Efectiv nu cred că este cazul să comunic omenirii lucruri de ordin privat – fotografii, detalii biografice, stări de moment, panseuri etc.

Altminteri, ca să răspund totuși cât de cât la această întrebare, aș zice că sunt pedant, predominant introvertit, relativ încăpățânat, destul de intransigent, distant etc. Îmi protejez cu vehemență intimitatea și sunt destul de puțin receptiv la mondenități sau diverse alte efuziuni în spațiul public.

Personal, îmi place să cred că cele mai mari pasiuni sunt moștenite. Care a fost rolul familiei tale în hrănirea acestei iubiri pentru arta vizuală?

În cazul meu, rolul familiei e cvasinul. Nu intru în detalii în privința tensiunilor și lipsei de empatie și susținere. Totuși, pentru a fi corect, trebuie să spun că datorez părinților încurajarea veleităților mele artistice (înscrierea la Liceul de Artă din orașul natal) și capitularea (nu chiar fără lupte) în fața deciziei mele de a abandona studiile universitare de arhitectură în favoarea celor de istoria artei.

Sunt de părere că artele vizuale au capacitatea de a dezvolta inteligența emoțională a privitorilor și de a-i reconstrui pe dinăuntru cu fiecare tablou văzut sau revăzut. Ce impact au avut tablourile asupra vieții tale interioare?

Conviețuiesc de atât de multă vreme cu istoria artei încât nu știu dacă pot reconstitui momentul (și mecanica) impactului tablourilor asupra vieții mele interioare. Ba chiar, de câțiva ani încoace mi se pare că-mi întrevăd un fel de deformare profesională, care aproape mă împiedică să mă bucur efectiv de vizitarea unui muzeu de artă (în special de vechi maeștri) și mă face să caut din reflex corelații tematice (sau de alte soiuri), afinități stilistice, eventuale paternități etc. Ca și cum s-ar activa automat un seminar de istoria artei. Slavă Domnului, e suficient (încă) să mă apropii (fizic) de un tablou, să studiez cu atenție linia desenului, țesătura tușelor, ductul pensulei sau stratificarea peliculei de culoare pentru a regăsi un fel de frison, de delectare vizuală.

Dacă ar fi să identific, în linii mari, natura impactului pe care istoria artei (și îndeosebi pictura anumitor epoci sau artiști) ar fi putut-o exercita asupra vieții mele interioare, aș zice că e ceva comparabil cu un fel de izolare sau securizare a receptivității mele în raport cu prostul gust, dublată de deschiderea apetitului pentru cultură. Sunt convins că datorită tocmai contactului inițial cu artele vizuale (pictura) mi-am rafinat treptat gustul pentru literatură, muzică, film etc. Pe scurt, a fost un impact modelator, structurant.

Care este părticica acestui domeniu al artelor vizuale în care te simți cel mai confortabil și cu care rezonezi cel mai mult?

Sunt mai multe și cred că e inevitabil să fie așa. Departe de a-i judeca sau desconsidera, am o oarecare compasiune pentru cei care se hiperspecializează în câte un fragment din istoria artei. Riscul, în acest caz, mi se pare că vizează o formă de miopie, de ratare (asumată, intenționată) a unui peisaj mult mai amplu, divers și, în definitiv, mult mai interesant. Reversul medaliei – care poate fi privit și ca o carență de ordin profesional – este inapetența pentru specializare și, prin urmare, riscul de a te alege cu eticheta de diletant, de a nu conta în colectivitatea specialiștilor (oricare va fi fiind aceea și presupunând că realmente îți dorești asta).

Cu aceste precizări preliminare, adaug că cel mai în largul meu mă simt în peisajul picturii europene a secolelor XV-XVIII, cu predilecție mai accentuată pentru anumite capitole – pictura florentină de Quattrocento și cea venețiană de Cinquecento, pictura olandeză și spaniolă de secol XVII etc. – sau anumiți artiști, precum Botticelli, Michelangelo, Caravaggio, Bernini, Vermeer, Rembrandt, Chardin et alii.

Care sunt provocările acestui domeniu în România?

Oare de unde să încep? Poate cu sursa tuturor provocărilor, anume raportul inechitabil dintre cultivarea discursului scris, respectiv cea a discursului vizual, pe piața autohtonă din ultimul sfert de veac. E suficient să vă uitați în orice librărie de la noi și să vedeți cam câte cărți de istoria/teoria artei sunt publicate. Cvasiinexistentă este preocuparea pentru traducerea unor cărți, dacă nu fundamentale, măcar dintre cele mai recente și mai interesante, cu câteva notorii excepții – precum editura Idea. Este realmente trist și descurajant că nu (mai) există o editură specializată pe istoria artei – cum era, pe vremuri, Editura Meridiane – și că, în felul acesta, nu este cultivat, pe scară largă, gustul pentru artele vizuale. Cred că de aici provine insensibilitatea publicului (în general) la artele vizuale și dezinteresul frapant pentru muzeele de artă. E de domeniul evidenței că muzeele de artă sunt mai tot timpul pustii – cu excepția febrilității colective anuale din Noaptea Muzeelor (fenomen foarte interesant, altminteri, din punct de vedere sociologic).

Aș mai adăuga, restrângând perspectiva asupra zonei academice, o altă carență considerabilă: puținătatea revistelor de specialitate, dar și relevanța scăzută în raport cu mediul academic internațional.

În fine, nu aș omite lipsa angoasantă a perspectivelor pentru cei care (încă mai) urmează facultatea de istoria artei – profesionalizarea în cercetare este incertă, piața de artă (galerii, târguri, case de licitații etc.) încă nu mi se pare suficient de limpezită, muzeele de artă sunt, de multe ori (mai ales cele din provincie, atâtea câte sunt) prea puțin îmbietoare, atunci când nu sunt chiar inaccesibile. Pe scurt, perspectivele sunt sumbre, poate pe măsura nivelului de pregătire al absolvenților de studii universitare, din ce în ce mai întristător.

Povestește-mi puțin despre colaborarea ta cu Fundația Calea Victoriei. Cum s-a concretizat parteneriatul vostru până acum și ce pregătiți nou pentru pasionații de arte vizuale?

Colaborarea mea cu Fundația Calea Victoriei a debutat în urmă cu patru ani și, cu excepția a două întreruperi de câteva luni, a fost constantă până în prezent. Datorez invitația de a mă alătura acestui proiect cultural de anvergură și amplă perspectivă în primul rând doamnei Sandra Ecobescu, fondatoarea și președintele acestei instituții, a cărei inepuizabilă energie este, pentru mine, un fel de miracol. După cum miraculoasă mi se pare și evoluția acestei fundații de-a lungul vremii și mai ales în ultimii ani, iar o simplă privire peste oferta de cursuri, ateliere, evenimente culturale este în sine grăitoare.

Contribuția mea rezidă, cred eu, în mijlocirea unui contact cât mai agreabil și consistent cu istoria artei europene. Actualmente mă ocup îndeosebi de un curs general introductiv de istoria artei (de opt ședințe), în care încerc să ating mai multe obiective: fixarea unor repere (istorice, culturale, stilistice) de-a lungul unei cronologii vaste și complicate, atingerea unui echilibru optim între popularizare și specializare, corelarea între artă și alte zone ale culturii europene etc.

O altă categorie de introduceri în istoria artei constă în analiza amănunțită a câte unei opere de artă celeberime, din care până acum am ales, între altele, Las Meninas de Velázquez, Olympia de Manet sau Gioconda lui Leonardo da Vinci. E vorba de evenimente punctuale, care nu presupun o anumită continuitate și care oferă prilejul unei descifrări cât mai laborioase, din cât mai multe unghiuri, a operelor de artă respective.

Citiți articolul Claudiei Coldaș despre Las Meninas.
Citiți articolul în care Ilinca Damian vorbește despre Olympia.

În sfârșit, ar mai fi o categorie de ateliere, cu un grupaj mai mic de întâlniri (3-5 sesiuni), propuse pe câte o problematică mai circumscrisă (arhitectura europeană din secolul al XVII-lea, artiști italieni ai Renașterii etc.). În privința laboratorului de noi propuneri, momentan avem în plan (în paralel cu cursul general introductiv) ispitirea publicului amator de istoria artei cu prelegeri-eveniment oarecum similare celor din ciclul Descifrând tablouri celebre, însă cu o tematică ceva mai substanțială, precum pictura Capelei Sixtine sau alegoriile mitologice din opera lui Botticelli și altele, în diverse stadii de concretizare.

Mai ceva ca în muzică, mi se pare că artele vizuale nu se potrivesc așa oricui și că puțină înclinație îți trebuie pentru a putea înțelege ce a vrut să spună autorul. Dar aș vrea să te întreb, totuși: crezi că la cursurile pe care le găzduiești la Fundația Calea Victoriei s-a putea simți confortabil orice învățăcel care nu a mai avut până acum vreo legătură cu arta vizuală?

Ca și în cazul muzicii, artele vizuale presupun un soi de receptivitate care transcende cunoașterea discursivă. Întrucât ambele sunt limbaje universale, perfect coerente în absența unei explicări de ordin cognitiv, și melodia, și imaginea pot atinge nervul plăcerii sau delectării chiar și fără o prealabilă informare. Cu alte cuvinte, nu este realmente necesar să cunoaștem substratul ideatic al unui tablou de Tițian pentru a ne delecta în modul cel mai genuin cu splendoarea lui vizuală, la fel cum, de fapt, nu avem nevoie să știm subtilitățile contrapunctului pentru a rezona pe deplin cu o cantată de Bach.

Din motivele expuse mai sus consider că nu e neapărat necesară legătura cu artele vizuale ca precondiție pentru urmarea unui curs introductiv de istoria artei. Și, de fapt, marea majoritate a celor care optează pentru acest curs provin din cu totul alte zone profesionale. Sigur că ideal ar fi ca informațiile pe care le livrez să intre într-o țesătură prealabilă, să fie complementare în raport cu ceea ce cursanții mei deja știu și sunt convins că, în majoritatea cazurilor, așa și este. Chiar dacă, prin forța lucrurilor, anumite informații sunt mai greu accesibile unui nespecialist, iar discursul meu abreviază, în anumite secvențe ale cursului, problematici mult mai vaste, îmi place să cred că aceste neajunsuri nu transformă cursurile mele în ceva inconfortabil.

Simt că la noi arta și muzeele patrimoniului românesc nu sunt promovate atât de mult ca în afară. Care crezi că sunt cauzele?

Recunosc că priceperea mea în această chestiune este drastic limitată cel puțin de faptul că eu nu mă ocup de arta românească (veche, modernă sau contemporană). Totuși, atât cât îmi pot da seama, aș zice că, într-adevăr, patrimoniul național este insuficient exploatat. Înainte însă să fie împachetat inteligent într-un bun de export, aș remarca totuși că tocmai la noi în bătătură patrimoniul național este fie neînțeles, fie ignorat, iar în cazuri extreme chiar spoliat sau distrus.

Sunt situri arheologice devalizate fără nicio opreliște, edificii vechi lăsate în paragină sau restaurate de o manieră scandaloasă, turnuri medievale care se prăbușesc sau sunt incendiate etc. Ca să nu mai menționez distrugerea cinică și iresponsabilă a două instituții culturale importante – TVR Cultural și ICR – care umpleau de bine, de rău o nișă și funcționau (mai ales ICR ante 2012) aproape miraculos ca vehicule de promovare a culturii naționale.

Pe de altă parte, ne blocăm în câteva poncife sau marote (Eminescu, Grigorescu etc.) fără să ne intereseze figuri sau opere mai puțin cunoscute, dar nu mai puțin valoroase. Mi se pare scandalos, spre exemplu, ca aniversarea unui centenar de la moartea lui Ștefan Luchian în 2016 să treacă pur și simplu fără semnal (expoziții, conferințe, colocvii etc.). Dacă patrimoniul cultural național nu este promovat rezonabil la noi în țară, orice discuție despre exportarea lui pare pur și simplu futilă. Ar mai fi, de asemenea, și impedimente de ordin inter-instituțional și financiar. Aparent, nu ar fi prea complicat să imprimi afișul unei expoziții pe un autobuz sau să instalezi bannere cu muzee sau expoziții de artă la metrou, în gări, malluri etc. Și totuși, din varii motive, deși în Occident acest tip de promovare este o banalitate, la noi pare să fie ceva infernal de pus în practică.

Anul trecut, pe vremea aceasta, aveai în plină desfășurare expoziția „Ars amandi. Tema iubirii în arta europeană a secolelor XVI-XIX” în cadrul Muzeului Național de Artă al României, o expoziție care s-a încheiat la finalul lunii martie. A trecut un an de atunci. Ce anume pregătești pentru 2016?

Am deschis între timp mai multe șantiere de lucru, desfășurate pe un interval destul de lung, cu bătaie pe cel puțin patru ani. Am vreo două expoziții în plan, dar sunt de asemenea preocupat de câteva proiecte academic-editoriale, derulate în paralel – articole de specialitate, un volum de studii, un catalog exhaustiv cu pictura spaniolă din MNAR etc. Sper să am resurse și energie pentru a le duce pe toate la bun sfârșit.

O listă cu toate atelierele şi evenimentele pe care Cosmin Ungureanu le susţine în cadrul Fundaţiei Calea Victoriei veţi găsi aici.

sursa foto: (c) Radu Sandovici