Cercul de Istorie Contemporană Românească (CICR) al Facultății de Istorie din cadrul Universității București a organizat în data de 10 martie 2016 prima sa întâlnire cinematografică, în cadrul căreia a fost proiectat filmul Walesa: un om al speranței.
În regia lui Andrzej Wajda, filmul tratează viața electricianului Lech Wałęsa, conducătorul mișcării sindicale „Solidarność” („Solidaritatea”) din Polonia, care a facilitat, treptat, căderea regimului comunist din această țară.
Am participat în calitate de membru al CICR la vizionarea filmului, urmată de o dezbatere liberă ce a tratat tranziția de la comunism la democrație, comparând cazul Poloniei cu cel al României. Moderatorul dezbaterii a fost Alexandru Groza, doctorand al Facultății de Istorie și membru al CICR, care a afirmat faptul că filmul reprezintă o ecranizare pertinentă a vieții lui Lech Wałęsa. A prezentat, totodată, cărți apărute în România ce tratează subiectul „Solidaritatea” și personalitatea conducătorului polonez.
Pentru a înțelege tema în cauză, trebuie explicat ce a fost „Solidaritatea”, în ce context a apărut și cum a facilitat evoluția sa căderea comunismului.
Existența regimului comunist în Polonia a depins integral de Uniunea Sovietică, stat care la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945) a impus forțat această formă de guvernământ. Comunismul în Polonia a suferit numeroase crize din cauza dificultăților economice, protestelor populației îndreptate împotriva regimului, revoltelor muncitorești, dar, în mod deosebit, din cauza grevelor muncitorești începute în anul 1980.
Pe 14 august 1980, muncitorii de la șantierele navale „Lenin” din Gdańsk au intrat în grevă, ocupând fabrica, și, refuzând confruntarea cu forțele de represiune, au chemat la extinderea mișcării. Pe 16 august, Comitetul interîntreprinderii din Gdańsk, condus de tânărul muncitor electrician catolic Lech Wałęsa, a înaintat 21 de propuneri care rezumau clar starea țării. Primul punct revendica un sindicalism liber, în opoziție cu birocrația sindicală aflată în feuda puterii comuniste; al doilea cerea garantarea dreptului la grevă, iar al treilea – respectarea libertății de exprimare. Urma reangajarea persoanelor concediate, eliberarea deținuților politici, accesul la mass-media națională, creșterea salariilor și indexarea acestora în funcție de prețuri (scara mobilă a salariilor), numirea cadrelor de conducere după criteriul calificării, și nu după apartenența la partid. Constrâns la negociere, Partidul Comunist Polonez (PCP) a cedat, încercând în același timp întârzierea înregistrării legale a „NSZZ Solidarnośc” („Sindicatele Independente și Autoguvernate «Solidaritatea»”), care totuși nu a pus în discuție explicit rolul de conducător al partidului asupra societății.
Timp de 16 luni, „Solidaritatea”, numărând aproape 10 milioane de oameni și sprijinit de „Sindicatul Agricultorilor Independenți”, nou-creat, precum și de organizațiile studențești, s-a lovit de manevrele puterii. PCP l-a desemnat ca prim-ministru, pe 12 februarie 1981, pe Wojciech Jaruzelski, general format în URSS și ministru al Apărării timp de zece ani. În august-septembrie a avut loc primul congres al „Solidarității”, în care coabitau diversele curente de opoziție, și s-a adoptat un program intitulat „Republica autoguvernată”, lansându-se un apel de solidaritate către toți muncitorii din blocul sovietic.
În pofida negocierilor constante cu puterea, tensiunea nu a încetat să crească. Pe 23 octombrie, generalul Jaruzelski a anunțat trimiterea de militari înzestrați cu puteri sporite în regiunea Gdańsk. „Solidaritatea” a replicat prin aprobarea „grevei active”, asumându-și răspunderea pentru producția normală din partea muncitorilor. Pe 13 decembrie, după o pregătire de mai multe luni și legături cu armata și serviciile sovietice, Jaruzelski a decretat starea de război, ducând la arestarea a mii de militanți, între care și Wałęsa, supravegheat la domiciliu timp de unsprezece luni, și la represiune brutală, soldată cu nouă morți la mina Wujek.
„Solidaritatea” a organizat structuri clandestine și, în primăvara lui 1982, amploarea manifestărilor a arătat că o mare parte a populației nu renunțase la drepturile dobândite în 1980. Poliția politică (SB) a fost foarte activă, iar în anii 1983-1984 sindicatul a fost marcat de dispariții și asasinate politice. Diminuarea activității industriale, conjugată de venirea la putere în URSS a lui Mihail Gorbaciov, a constrâns PCP, slăbit, să negocieze. În februarie-martie 1989, PCP și „Solidaritatea” s-au reunit în jurul unei mese rotunde care s-a soldat cu reintroducerea în legalitate a sindicatului și cu organizarea de alegeri în luna iunie, câștigate de „Solidaritatea”.
Acest triumf a dus la formarea unui guvern mixt condus de un prim-ministru provenit din sindicat, Tadeusz Mazowiecki, însă cu miniștri comuniști la Apărare și Interne. Procesul angajat a condus în câteva săptămâni la căderea Zidului Berlinului, în noiembrie 1989, apoi la destrămarea URSS în 1991[1].
După terminarea filmului, moderatorul evenimentului, Alexandru Groza, a vorbit, pe baza cărților prezentate înainte de film, despre istoria sindicatului și cauzele care au dus la grevele din 1980, prezentând situația Poloniei în anii `70, evoluția „Solidarității” în anii `80 și relația mișcării cu regimul comunist. De asemenea, o temă importantă tratată a fost starea sindicatelor poloneze din acea perioadă, precum și relația lui Lech Wałęsa cu membrii sindicatului.
În cadrul dezbaterii, a fost comparată Revoluția din Polonia cu cea din România, punându-se accent pe faptul că în statul român nu a fost posibilă calea pașnică, spre deosebire de Polonia. Există mai multe explicații care au fost găsite în cadrul dezbaterii. Printre acestea se numără faptul că, spre deosebire de Polonia, în România a existat dictatura unui singur om, Nicolae Ceaușescu, ceea ce a dus la un control mai strict asupra societății și la represiuni mai severe.
De asemenea, în Polonia, Biserica Catolică și-a menținut stabilitatea în perioada comunistă, reușind să guverneze alături de partid, făcând astfel un compromis pentru a nu avea de suferit, pe când în România Biserica Ortodoxă nu a avut acest beneficiu.
S-a discutat despre faptul că România a cunoscut revolte anticomuniste, precum manifestația muncitorească din Brașov, din 1987, și revolta studențească din Iași, din același an, dar că acestea au fost rapid reprimate. A fost menționată, ca o comparație cu revendicările grevei poloneze din 1980, „Scrisoarea celor șase” din martie 1989, concepută de fostul demnitar comunist Gheorghe Apostol și semnată de cinci foști înalți membri PCR, scrisoare ce critica politica dusă de Nicolae Ceaușescu. Însă deznodământul a fost contrar grevei poloneze, semnatarii fiind arestați, interogați și puși în stare de arest la domiciliu. Un aspect foarte importat punctat în cadrul dezbaterii a fost că revendicările din ambele țări nu au vizat schimbarea regimurilor, ci formarea unui „comunism cu față umană”, în care oamenii să aibă o libertate mai mare de exprimare.
Factorul important a fost că în România nu a existat „un Lech Wałęsa”, pe care oamenii să îl vadă ca o speranță, cum este prezentat în film. În cadrul dezbaterii, a fost citit un paragraf din cartea Polonia în epoca Solidarității de Ion Constantin, în care era exprimată opinia conducătorul statului român, Nicolae Ceaușescu, care declara, la mijlocul anilor ’80, că „Solidaritatea” are un „caracter terorist” ce vizează „destructurarea orânduirii socialiste”.
La sfârșitul dezbaterii, publicul din sală a fost întrebat de ce Polonia a fost țara în care a început schimbarea. Răspunsuri au venit prin invocarea evenimentelor marcante din istoria tumultoasă a țării din ultimii 200 de ani, în special împărțirile Poloniei între statele vecine (1772, 1793, 1795, 1815, 1939) – ceea ce a dus la dispariția statului de pe hartă și apariția naționalismul polonez –, precum și spiritul de revoltă și suferințele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când, de asemenea, țara a încetat să existe.
Cercul de Istorie Contemporană Românească, coordonat de lect. univ. dr. Matei Gheboianu, a fost înființat în luna mai 2015 și își propune să ajute studenții să își aprofundeze cunoștințele practice în domeniul cercetării istoriei contemporane. În acest sens, CICR își propune să angreneze studenții în cât mai multe proiecte de cercetare, să construiască treptat un mediu efervescent de dezbatere și să organizeze o sesiune de comunicări științifice. Cercul va organiza, în continuare, dezbateri pe diverse teme istorice.
[1] Stéphane Courtois (coord.), Dicționarul comunismului, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 584-585.