Principatele, așa cum se reflectă în scrierile călătorilor de secol XIX, sunt percepute ca un terra incognita și se confundă întocmai cu principiile directoare ale atmosferei romantice: exotism, nou, inedit. Războiul nu face decât să intregească imaginea călătorului asupra celuilalt și să sporească misterul acestui tărâm al eternelor contraste, cu ale sale nesfârșite posibilități de intepretare.
Posibilitatea de a călători în timp s-a numărat, dintotdeauna, printre marile visuri ale unui împătimit al istoriei. Chiar dacă, la un prim gând, faptul pare improbabil, la nivel mental și spiritual, proiecția sinelui către trecut poate deveni o experiență cât se poate de reală, prin lecturarea jurnalelor și memoriilor. Mărturii cu o puternică amprentă personală, aceste surse constituie un izvor nesecat de informație, atât pentru specialiști, cât și pentru publicul larg, oferind, practic, șansa nesperată de a efectua un parcurs regresiv către orizonturi și lumi apuse, finite, către spații în aparență ermetice. Concret, jurnalele sunt o poartă către trecut.
Librăria Humanitas de la Cișmigiu a fost locul care a făcut posibil un astfel de itinerar, odată cu lansarea a două volume din seria Vintage a editurii omonime, Patrick O’Brien, , respectiv James O. Noyes, . Evenimentul, organizat cu prilejul împlinirii a 160 de ani de la sfârșitul Războiului Crimeii, a oferit publicului o retrospectivă inedită asupra realităților autohtone de la jumătatea secolului al XIX-lea, văzute prin prisma unor străini. Ghizii în această călătorie comparativă au fost Radu Gârmacea, redactor-șef al Editurii Humanitas, aflat în postura de moderator, și invitații săi, istoricii Georgeta Filitti, Adrian-Silvan Ionescu și Sergiu Iosipescu.
Patrick O’Brien este un individ în scrierea căruia se reflectă preferința pentru contemplare și introspecție în detrimentul acțiunilor efervescente, fapt cu totul atipic originilor sale irlandeze. Născut într-o familie cu antecedente politice liberale, O’Brien urmează traseul profesional al tatălui. Studiază Dreptul, își ia licența de practică juridică și este ales deputat în Camera Comunelor. Sursele vremii nu oferă informații concludente asupra motivului venirii sale în Principate, dacă voiajul său a avut motivații personale sau dacă a sosit aici în calitate oficială, ca trimis al Foreign Office[1], sub îndrumarea lui Charles Canning[2]. Corespondează permanent cu consulul-general britanic de la București, Robert Gilmore Colquhuon, și cu Charles Cunningham, viceconsulul porturilor Galați și Brăila, unul dintre artizanii Comisiei Europene a Dunării, creată după Congresul de la Paris din 1856.
James O. Noyes, pe de altă parte, este reprezentatul Lumii Noi (Statele Unite ale Americii). Rezident în Nordul democrat, aboliționist, Noyes provenea dintr-o familie aflată în rândul primelor valuri de imigranți desprinși de Metropolă în secolul al XVII-lea, unul dintre strămoșii săi aflându-se printre fondatorii Universității Yale. Alege să practice Medicina, pe care o studiază la Harvard. Din curiozitate și fascinație pentru zonele limitrofe ale Europei și ale Asiei, ajunge în Principate și devine chirurg în armata otomană cu ajutorul lui Mazar pașa, alias Stephen Barlett Laker. După ce părăsește Principatele, traversează Imperiul Otoman de la Varna până la Constantinopol și Cairo și raportează situația de pe front pentru câteva publicații din țara natală. James O. Noyes, spre deosebire de Patrick O’Brien, este un spirit tranșant, care, deși este avid de explorarea unor terrae incognitae, își descrie călătoria prin prisma unui realism pragmatic. Se poate spune că stilul lui Noyes se aseamănă cu cel al lui Richard Kunisch, în lucrarea ce i-a servit drept referință lui Eminescu pentru Luceafărul, .
Cu toate acestea, relatările celor doi călători nu pot fi înțelese fără a fi situate în cadrul și timpul căruia aparțin. Secolul al XIX-lea poate fi asociat cu o efervescență fără precedent. Parcursul evolutiv cunoscut în acest interval de către omenire, marele actant al istoriei, se traduce prin transformările profunde care survin la nivelul tiparelor de gândire și acțiune, reflectate pe deplin în plan politic, economic, științific, militar, social, demografic[3] și cultural. Anii 1800, începând mai ales cu deceniul patru, pot fi asociați, așadar, cu o accelerare a istoriei[4]. În acest context, progresul tehnologic aduce cu sine o dinamizare a lumii, o circulație cu mult mai facilă a știrilor și, implicit, a oamenilor, care devin din ce în ce mai interesați de a explora teritorii aflate, până atunci, într-un con de umbră[5]. În ceea ce privește spațiul nord-dunărean, până în secolul al XIX-lea, puterile occidentale, îndeosebi Marea Britanie, au manifestat un interes limitat. În acest, sens, doamna Filitti a menționat singurele relatări concludente, cele ale baronului Rockeby, de la sfârșitul anilor 1700, cuprise într-unul dintre volumele seriei Călători străini despre Țările Române. Războiul Crimeii schimbă însă percepția occidentalilor asupra spațiului balcanic, și, implicit, asupra teritoriilor românești, care devin, din pricina poziției strategice, un subiect din ce în ce mai dezbătut.
Conflictul este pentru Rusia o premieră, deoarece, încă de la începutul emergenței sale ca putere pe plan european sub Petru cel Mare, purtase războaie doar în afara propriului teritoriu. Acum, ciocnirile armatelor otomane, britanice, engleze și italiene cu cele ruse se produc în Peninsula Crimeea și în Caucaz, în zona Mării Negre, a Mării Azov sau în regiunea baltică[6].
Războiul Crimeii înseamnă, pe lângă marea miză a controlului strâmtorilor, distrugerea sistemului Sfintei Alianțe și schimbarea radicală a raporturilor de forțe și a dinamicii relațiilor internaționale cel puțin pentru următoarele decenii. Înfrângerea flotei rușești la Sevastopol în februarie 1856 reprezintă lovitura de grație aplicată unui stat autocrat, anacronic și refractar, care era văzut ca o amenințare la adresa menținerii echilibrului de putere la nivel european, prin dorința vădită de impunere a hegemoniei în Balcani, sub pretextul panortodoxiei, paravan utilizat pentru mascarea unei politici externe cu ambiții expansioniste[7].
Congresul de la Paris, convocat la scurt timp după sistarea ostilităților, și semnarea tratatului aferent, din 30 martie 1856, confirmă scoaterea Imperiului Țarist din schema echilibrului de putere european, într-o asemenea măsură încât forța de acțiune a statului rus scade la nivelul celei existente de dinainte de Marele Război al Nordului. Hegemonia continentală va fi transferată întâi către Napoleon al III-lea, apoi, după prăbușirea celui de-al Doilea Imperiu, către Bismarck[8].
În acest climat tensionat, resimțit din plin și în Principatele aflate sub ocupație militară țaristă, sosesc cei doi călători, dar pe un traseu diferit. Patrick O’Brien pleacă în toamna lui 1853 din Constantinopol, ajunge la Varna, apoi în Sulina și orașele-port Brăila și Galați. Urmează Giurgiu, Hârșova, Cernavodă, Constanța, Silistra, București, Oltenița, apoi Brașov, Arad și, în fine, Viena, unde ajunge în iarna aceluiași an. James O. Noyes, pe de altă parte, își începe voiajul în anul următor: din Ungaria, traversează Serbia, apoi intră în Țara Românească pe la Porțile de Fier, traversează întregul teritoriu, ajunge la Silistra, de unde trece în Bulgaria, apoi merge la Constantinopol și pășește pe țărmurile asiatice.
Patrick O’Brien este, după cum amintea și domnul Iosipescu, o fire sensibilă, care contemplă tot ceea ce îl înconjoară cu deosebită atenție și reușește să dezlege resorturile emoționale ale oamenilor și să empatizeze cu populația de rând, fapt determinat, probabil, de recenta și teribila foamete care răpusese o parte dintre cei aproximativ o sută de mii de irlandezi care luaseră calea exilului către Statele Unite între 1847-1848.
Pe lângă capitolele referitoare la voiaj în sine, pregătirile de război din zona Dunării, viața din taberele rusești și aspectele socio-culturale ale Bucureștiului, capitolele X și XI, luate ca un tot unitar, pot fi considerate cheia de lectură a întregului jurnal. Aici, se relatează despre situația politică a Principatelor și despre regimul capitulațiilor (în acest caz, autorul surprinde prin varietatea surselor, dând dovadă de vocație de cercetător, întrucât inserează fragmente din tratatul încheiat în 1460 între Vlad Țepeș și Mehmed al II-lea, act care reglementa statutul politico-juridic al Țării Românești în raport cu Sublima Poartă). Urmează referințe la modul în care Rusia a încălcat în mod flagrant Tratatul de la Adrianopol, Convenția de la Balta-Liman și Regulamentele Organice, cum Barbu Știrbei devine o simplă unealtă în mâna acestei puteri și felul în care acționează diada Gorceakov-Kalcinski[9].
Parcurgând scrierea lui O’Brien, există câteva paragrafe memorabile prin forța imaginilor evocate și a trăirilor transmise. Unul dintre ele, cuprins în capitolul IX, surprinde, în mod concret, concis, dar totodată visceral, o stare de fapt pe cât de dureroasă, pe atât de veridică:
În rândul claselor superioare am întâlnit persoane la fel de educate și înzestrate precum cele de rang asemănător din Anglia sau Franța. Dar nu există funcții publice care să le fie deschise în țara lor. Nu sunt stimulați să aibă ambiții constructive, nu există activitate pentru exersarea intelectului. Guvernarea este o vasalitate degradantă sub alt nume, iar instituțiile publice nu dețin decât o parodie de independență. Demnitatea de domnitor, departe de a fi un semn de distincție conferit de către națiune unui cetățean merituos, este obținută în general de cel care reușește să intre în grațiile autorităților ruse și care dovedește cel mai mare tact în împărțirea mitelor la Poartă.
Și atunci, ca și acum, dezolarea și dezamăgirea individuală față de un sistem defect prin sine însuși, îmbrăcat în straie fastuoase, saturat de forme, dar lipsit de fond guvernează viața cotidiană și sfârtecă brutal orice formă de manifestare menită să iasă din tiparele claustrante. Probabil singurele soluții sunt rezistența individuală, lupta dârză și credința nestrămutată în frumos, în schimbare și în vis. Și o doză de nebunie.
În filele capitolului XVI, unica certitudine a ființei, moartea, este desacralizată și transpusă într-o manieră magistrală în mundanul războiului, unde din teribilă devine banală:
Imaginea morții pe un câmp de luptă nu trezește același sentiment de teamă respectuoasă provocată până și de trecerea unui cortegiu funerar. Călărești pe câmp în ziua de după luptă și-ți faci loc printre cadavre cu o indiferență stranie la vederea unui asemenea carnagiu. Ascultând scrâșnetul luptei, încleștarea armelor și strigătele combatanților mintea îți este pregătită pentru spectacolul ce-o așteaptă când fumul se va ridica și soldații își vor încheia măcelul. Apoi vântul bate proaspăt peste cadavre, cerul este senin și strălucitor, păsările cântă în copaci din apropiere, iar Dunărea cea lată curge calmă spre mare. Și lângă locul unde un soldat zace mort camarazii lui pun ceainicele pe foc pentru micul dejun sau își văd de rutina îndatoririlor zilnice. […] Cât de diferit este totul de senzația de deprimare cu care privești moartea la oraș, în salonul de spital, în mijlocul preocupărilor liniștite, cotidiene. În casa unde există moarte, calci fără zgomot și-ți ții respirația, căci probabil auzi plânsete înăbușite. Poate fi un copil care-și plânge tatăl în agonie sau inima frântă a unei mame lângă fiul său, căci băiatul care era mândria și speranța ei zace mort.
Titlu: Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna şi iarna anului 1853
Autor: Patrick O’Brien
Editură: Humanitas
Colecție: Seria Vintage
An: 2016
Traducător: Constantin Ardeleanu
Pagini: 136
James O. Noyes își structurează jurnalul într-un mod aparte, fiecare capitol debutând cu un citat sugestiv, care poate fi considerat un soi de rezumat, anticipând într-o anumită măsură cele ce urmează a fi relatate. Uverturile capitolelor, de o varietate excepțională, reflectă înalta educație a lui Noyes, dar sunt, totodată, și mărci ale subiectivității, întrucât relevă trăirile călătorului american la momentul în care ia contact cu cele descrise. Capitolul I, referitor la traversarea Ungariei, debutează cu un vers din a Lordului Byron[10]. Urmează alte referințe interesante: un citat din Dora d’Istria referitor la viața și tăria de caracter a femeilor din Moldova (capitolul VI), unul din Hesiod, în următorul, versuri din Tennyson, ca o trimitere către structurile bisericii răsăritene (fapt dublat de repere istorico-teologice importante, dinspre Primul Conciliu Ecumenic de la Niceea către patristica ortodoxă), iar lui Aristofan este evocată în contextul descrierii beylerbeylîkului Silistrei.
Capitolul IX, intitulat O călătorie de noapte prin România, debutează cu un distih din The Battle of Lake Regillus, parte a , compilație de poeme narative a lui Thomas Babbington Macaulay (Iute, iute, sălbatic tropotind ca vântul,/ Fugea bidiviul cel sur.) Față de Patrick O’Brien, în volumul căruia narațiunea și descrierea sunt preponderente, Noyes inserează și scene dialogate, sporind caracterul autentic al scrierii. Adrian Silvan-Ionescu a amintit două întâmplări care surprind pitorescul și totodată letargia lumii rurale. Călătorind pe o ploaie torențială dinspre București către Călărași, într-un poștalion care amenința să se dezmembreze la fiecare denivelare a drumului, ajung la o stație de postă pentru a schimba caii. Răbdarea ieșită din comun a șefului stației, a rândașului, a ceaușului și a surugiului pentru a aștepta după caii care pășteau liniștiți îl lasă perplex pe american. Conversația este edificatoare:
— Caii, șefule!
— Vor fi aici îndată.
— Unde sunt? continui eu.
— Pasc mai încolo, pe câmp. Răbdare, răbdare! răspunde el; și, într-adevăr, în loc să aștepte în grajd, gata de drum, caii pășteau în liniște cam la o milă depărtare.
James O. Noyes surprinde sărăcia satelor românești, nemaiîntâlnită […] nici măcar în fundăturile Londrei […] Fericite, infinit mai fericite, în comparație cu ei (n.r. locuitorii satelor) sunt familiile sărace din New York, înghesuite în camere subterane, murdare, minuscule, ba chiar împărțite în compartimente mai mici prin linii trasate cu creta.
O altă discuție, de data aceasta cu un țăran ghemuit în bordeiul prin acoperișul căruia picura necontenit, relevă, din nou, o stare de fapt:
— De ce nu-ți repari acoperișul? l-am întrebat.
— Plouă prea tare, domnule, mi-a răspuns omul.
— Dar de ce nu-l repari când e vremea bună?
— Păi atunci n-are nici un rost.
Ultimul capitol al jurnalului lui Noyes, intitulat Musulmani și nemusulmani, se închide cu un paragraf cu caracter profetic referitor la potențialul Rusiei, subestimat continuu de-a lungul secolelor:
Marile probleme ale istoriei se rezolvă cu-ncetul. Rusiei s-ar putea să-i trebuiască veacuri întregi pentru a-și împlini destinul. Deși învinsă într-o sută de bătălii, ea va rămâne de temut. Puterea ei elastică se va extinde din nou; în cazul ei, istoria s-ar putea repeta.
Titlu: România, ţară de hotar între creştini şi turci. Cu aventuri din călătoria prin Europa răsăriteană și Asia apuseană
Autor: James O. Noyes
Editură: Humanitas
Colecție: Seria Vintage
An: 2016
Traducător: Eugen Popa
Pagini: 352
Cei doi călători, prinși, într-o mai mică sau mai mare măsură în malaxorul unui război de o anvergură fără precedent până la acel moment, poposesc pentru o vreme într-un tărâm care li se înfățișează în toate ipostazele, complet, profund, total, antitetic și, totodată, hiperbolic. Fresca pe care cei doi o realizează individual, în culori, nuanțe și tușe mai mult sau mai puțin optimiste și aplicând propriul tipar axiologic, surprinde societatea românească a timpului cu o acuratețe indiscutabilă, aflată de-a pururi într-o perpetuă tranziție și goană a modernizării.
[1] Ministerul de Externe britanic, cunoscut în prezent și ca Foreign and Commonweath Office.
[2] Charles Canning, viceconte de Canning, unul dintre politicienii britanici importanți ai vremii; deține funcțiile de Parliamentary Under-Secretary of State for Foreign Affairs în administrația Peel, apoi este Royal Commisioner of the British Museum. La momentul în care Patrick O’Brien ajunge în Principate, Canning este Postmaster General în guvernul Aberdeen (poziție pe care o deține parțial și sub cel Palmerston). Va fi și Governor-General of India, funcție pe care o va deține până la moartea sa, în 1862.
[3] Pe parcursul secolului al XIX-lea, se face trecerea de la vechiul regim demografic (natalitate și mortalitate ridicată, speranță de viață scăzută) la noul regim demografic (natalitate și mortalitate scăzută, speranță de viață aflată în creștere). Pentru mai multe detalii asupra transformărilor demografice și economice din spațiul românesc în această perioadă, v. Bogdan Murgescu, , Editura Polirom, București, 2010, pp. 103-151.
[4] Mai multe detalii asupra conceptului de accelerare a istoriei, dar și în privința termenilor uzitați în aria istoriografică pentru discutarea istoriei autohtone, v. Victor Neumann, Armin Heinen (ed.), , Editura Polirom, București, 2010.
[5] Interesul sporit față de spațiile exotice poate fi pus în legătură și cu ecourile Romantismului, care instiga la desprinderea de realitate și la proiecția mentală către alte lumi. Câteva repere ale orientalismului reflectat în pictura romantică europeană pot fi consultate aici (accesat la 24.03.2016).
[6] O lucrare care discută conflictul din perspectivă militară este John Sweetman, , Editura Corint, București, 2015. Pentru analizarea războiului Crimeii din perspectivă diplomatică, v. A.J.P. Taylor, , Clarendon Press, Oxford, 1954, pp. 62-82.
[7] Despre obiectivele politicii externe ruse și transpunerea acestora în practică în Războiul Crimeii, v. Russel Sherman, , Editura ALL, București, 2001, pp. 146-151.
[8] A.J.P. Taylor, op. cit., p. 82.
[9] Kalcinski este consulul-general rus în Principate la acea vreme; devine ulterior vicepreședinte al Sfatului Administrativ.
[10] Harold, un tânăr sătul de o viață guvernată de imperativul plăcerilor trupești, se aventurează către lumi necunoscute din dorința de evadare. Apelativul de childe, specific celor aflați în cursul pregătirii pentru dobândirea rangului cavaleresc, este o trimitere clară către medievalitatea îndelung evocată și ovaționată de către romantici. Poemul este un epitom al gândirii și concepției romantice și totodată o reflecție a traumelor mentale cauzate de lungul șir al războaielor post-1789, inclusiv a celor Napoleoniene, sau, după alte interpretări, un omagiu adus dacilor, fapt ce ar explica de ce Noyes a optat pentru utilizarea acestuia.