de Ana-Maria Anghelescu și RGOctavian
Războiul și arta, Luvrul și nazismul, Europa și trioul Liberté, égalité, fraternité!, perechi de cuvinte care stau la baza recentei producții semnate Aleksandr Sokurov, Francofonia. Îmbinate prin cinematografie și cu ajutorul artei, acestea redau o apologie a demnității umane.
Oare cum ar fi viaţa noastră fără filme? Dar fără artă în general? Fără aerul cultural şi cosmopolit al muzeelor? Într-un exerciţiu de imaginaţie dur, oare cum ne-am fi simţit dacă ISIS nu ar fi atacat aşezăminte culturale din Orientul Mijlociu (care pentru noi pare foarte îndepărtat), ci pe cele europene? Care ar fi fost situaţia culturii europene dacă Germania nazistă ar fi distrus patrimoniul cultural considerat inferior?
Festivalul Internaţional de Film Experimental de la Bucureşti – BIEFF, ediţia 2016, s-a deschis cu cel mai recent film al lui Aleksandr Sokurov, Francofonia. Regizorul rus poartă spectatorii într-o incursiune în istoria Muzeului Luvru, care adăposteşte o impresionantă colecţie de artă, cu accent deosebit asupra perioadei de ocupaţie nazistă a Franţei. Într-o paralelă cu prezentul, regizorul dialoghează cu spectatorul, ridicând întrebări cu privire la importanţa artei şi evoluţia acesteia, în timp ce încearcă să ia legătura cu un amic, căpitan al unui vas ce tocmai părăsise portul Rotterdam, după ce acceptase o încărcătură de la un muzeu.
Cadrele clare, în care viaţa agitată a Parisului din actualitate se îmbină cu frânturi de ocupaţie germană, îndeamnă la o privire dincolo de imagini şi la căutarea unor înţelesuri mai adânci. Artisticul din film este curăţat de sensul lui impresionant şi este înlocuit de o privire lucidă, critică asupra vieţii, invocându-i deseori pe Cehov sau Tolstoi. Francofonia se transformă pe alocuri într-un documentar despre arta europeană, cuprinzând şi note ironice la adresa atitudinii superioare a naziştilor faţă de arta bolşevică: Luvrul şi Parisul trebuiau protejate, Leningradul şi Hermitage-ul – distruse.
Într-o perspectivă mai largă și interpretativă, filmul ilustrează efortul pe care viața îl face împotriva acelor acțiuni care atentează nu doar la integritatea ei, ci și la simbolistica pe care o relevă. Războiul este un simbol al pierzaniei și distrugerii. Un simbol, care deși semnifică negativul, există ca urmare a dorinței unui atare grup de a lupta pentru anumite idealuri, dar care pot sau nu să țină cont de valori generale ale vieții și ființei umane. Francofonia aduce în discuție această luptă indiferent de politică. Se axează pe creație ca stindard al acestei lupte.
Jacques Jaujard (Louis-Do de Lencquesaing), directorul Muzeului Luvru în timpul ocupaţiei naziste, şi ofiţerul german contele Franziskus Wolff Metternich (Benjamin Utzerath), curatorul din partea Wehrmachtului al Luvrului, sunt amândoi pasionaţi de artă şi cultură. Tacit, colaborează pentru menţinerea colecţiilor franceze ascunse, astfel încât acestea să nu fie trimise în Germania.
Arta în esență este un mijloc universal de comunicare. Deși regimul nazist dorește să protejeze patrimoniul cultural al entității politice pe care o ocupă, Sokurov nu uită să comunice că simbolul acestui patrimoniu cultural, muzeul Luvru, a fost constituit în parte din cuceriri. Cumva, regizorul dorește să șteargă granița dintre „noi și ei”, punând clar accentul pe faptul că există doar o singură viziune, și anume „noi”.
Călătorind printre picturi şi sculpturi din diverse perioade, vizualizând istoria europeană prin ochii artiştilor, două personaje rămân constante: Napoleon Bonaparte şi Marianne – spiritul Revoluţiei Franceze. Pe de o parte, Napoleon este prezentat ca un simbol al războaielor trecute de cucerire, în timp ce Marianne este simbolul evoluţiei europene, al capacităţii bătrânului continent de a aprecia arta la un nivel superior, fiind în concordanţă cu mottoul filmului – An Elegy for Europe (O elegie pentru Europa). Apariția împăratului prin însăși vocea sa comunică faptul că anumite galerii sunt pline ca urmare a cuceririlor sale. Marianne vine în conjuncție și pictează imaginea esențială a filmului și anume că arta, indiferent de stăpân, de viciile politice, de timpurile istorice, de pereții pe care poposește sau de piedestalele pe care se odihnește, are un sigur rol: Liberté, égalité, fraternité!.
Se prea poate ca Aleksandr Sokurov să fi creat o apologie a demnității umane. Povestea Luvrului sub ocupație germană și, finalmente, cea a artei în sine nu este doar atât, ci trece dincolo de timpul istoric. Se oprește la a ne spune că în râvna noastră de a ne diferenția unii pe ceilalți în baza unor motive diverse suntem tot oameni și că în dorința de a crea nu avem limite, altele decât cele ale imaginației și empatiei. Cu alte cuvinte, suntem gând și simț.
Într-o bună măsură, aceasta este Franța în Al Doilea Război Mondial, gândul unui continent transfigurat în simțiri de către mașina de război nazistă. Deși bună parte din țară a fost ocupată și mulți au murit, Franța nu a uitat simțul istoriei care a curtat-o până la moartea celei de-a treia republici și dincolo de aceasta. Acest simț apare prin epifania Mariannei care nu uită niciodată să scandeze cele trei cuvinte care definesc spiritul francez și care apar zugrăvite în concepția despre artă a aceluiași spirit.
Prin povestea Luvrului sub ocupație nazistă, Sokurov povestește condiția demnității umane sub ocupație egoistă. Egoism care în genere este contraponderea artei, și anume ignoranța. Publicul ar trebui să vizioneze producția drept o oglindă a noastră, a tuturor. Faptul că s-a petrecut în Franța este doar un capriciu al șansei (sau neșansei) și al istoriei. Neîndoios, Luvrul este un simbol al omului ca ființă, iar arta pe care o adăpostește este simbolul libertății, egalității in genus și al fraternității – valori care ne reamintesc realist de ceea ce suntem și nu de ceea ce ne închipuim prin acțiunile noastre că suntem.