Primul lungmetraj al regizoarei Deniz Gamze Ergüven, Mustang, a câștigat marele premiu al festivalului de film al Parlamentului European, Lux, și este propunerea de anul acesta a Franței pentru premiul Oscar.
Ridicând probleme importante ale societății contemporane, precum egalitatea de gen și căsătoriile aranjate, Mustang este o enciclopedie metaforică, unde fiecare gest își are rolul său.
Filmul spune povestea a cinci surori care locuiesc cu unchiul și bunica, într-un sat izolat din nordul Turciei, și care se confruntă cu tradiții străvechi într-o societate contemporană, tradiții pe care cei mai în vârsă le impun prin măsuri drastice cum ar fi privarea de libertate. Normele, tradițiile, valorile sunt într-adevăr lucruri de preț în fiecare cultură, însă refuzul de a accepta și, astfel, înțelege drepturile omului și libertatea fiecăruia de a face propriile alegeri și greșeli neagă orice urmă de evoluție socială.
Proiecția la care am participat face parte din proiectul Filme pentru liceeni, o inițiativă dezvoltată de Asociația Culturală Macondo împreună cu asociația elvețiană Lanterna Magică, în cadrul Programului de Cooperare Elvețiano-Român. După ce am văzut filmul, înconjurată de adolescenți, aceștia au avut ocazia să dezbată temele sociale prezentate, împreună cu criticul de film Ileana Bîrsan. Pe lângă dezbatere, Ileana a explicat poetica filmică, importanța gesturilor și privirilor.
De exemplu, escapada fetelor printr-un tunel în care nu încăpeau toate, pentru a vedea un meci de fotbal, prevestește că povestea nu se va încheia la fel de bine pentru toate. Așezarea viitorilor miri în cadru nu este altceva decât expresia vizuală a indiferenței sau a iubirii pe care o simt unul pentru altul. Prim-planurile sunt o introspecție asupra fiecărei fete în parte. Deși atât de diferite, în planurile întregi și generale surorile se contopesc într-o singură persoană.
Lupta fetelor pentru viața pe care și-o doresc începe în clipa în care unchiul și bunica aud de la vecini că acestea și-au petrecut timpul cu băieți. Acest gest este considerat de familie o dovadă a lipsei de respect, a depravării, precum și o piedică în aranjarea căsătoriilor viitoare. Astfel, se confiscă cărțile, telefoanele și calculatorul, se ridică ziduri, se instalează grilaje la ferestre, iar surorilor le este interzis să mai meargă la școală.
Ceea ce unii consideră privare de libertate și încălcare a drepturilor fundamentale, în alte culturi se numește normalitate. Noțiuni precum emanciparea femeii, egalitate între genuri, căsătorie din dragoste, toate acestea par de neînțeles, împotriva firii, în viziunea generațiilor mai înaintate. Fetele sunt obligate să meargă la doctor pentru a primi certificate de castitate, să învețe trucuri gastronomice și tot felul de alte lucruri necesare pentru a întreține gospodăria. Casa devine, după cum spune un voice-over în film, o fabrică de neveste.
Surorile au totuși conștiința societății contemporane și, auzind probabil la școală și văzând pe internet, înainte ca acestea să fie interzise, că mariajul nu mai poate fi impus de familie în multe regiuni, refuză să se supună tiraniei cu care sunt tratate. Însă micile lor acte de răzvrătire nu duc la eliberare, ci doar la fortificarea zidurilor din jurul casei.
Când vine timpul măritișului, se poate observa cum fetele sunt părăsite de entuziasmul tinereții, alunecând încet spre o stare de indiferență și apatie. Una dintre surorile mai mari este cerută în căsătorie de băiatul pe care îl place, ea fiind singura care-și simpatizeză mirele. Primele două surori au o nuntă comună, de aceea se pot distinge clar diferențele dintre mariajul din iubire și cel din obligație. Sonay dansează, e fericită că a scăpat într-un final din închisoare și că se mărită cu băiatul pe care îl place. Selma, în schimb, stă îmbufnată pe scaun, lângă mirele său la fel de dezinteresat. Ea se plimbă apoi pe la mese, bând din paharele nuntașilor tot alcoolul care mai rămăsese. Este o stare de disperare, o claustrare interioară. Selma știe că pleacă dintr-o închisoare și că va ajunge în alta.
Jocul actoricesc este impecabil. Se poate simți orice urmă de deziluzie, orice gând, orice intenție pe chipurile celor cinci fete.
Un lungmetraj extraordinar, Mustang mă face încă o dată să regret reticența publicului față de filmele non-hollywoodiene. James Franco a spus în Indiewire despre Mustang că este, probabil, filmul lui preferat din 2015.
Această producție ridică mari semne de întrebare privind etica tradițiilor și adaptarea acestora în societatea contemporană. Evoluția ne obligă să acceptăm libertatea celorlalți, să încercăm să înțelegem că alegerile trebuie făcute individual și nu de familie sau de către alte persoane. Cultura ar trebui astfel adaptată unui context contemporan, care să promoveze drepturile omului și nu să le suprime.