6 – Să nu ucizi (sau despre agonia Familiei lui Pascual Duarte)

Diana TrăncuțăFebruary 17, 2016

Întunecat și obscur, maladiv cu accente comice, romanul Familia lui Pascual Duarte exploatează nu doar fricile naturii umane, ci și frustrările sale cele mai ascunse, regretele cele mai puternice și, mai ales, mântuirea ei ultimă – puterea de a ierta.

Pe vremea când europenii invadau populațiile aborigene din America Latină, ștergând de pe fața pământului civilizații precum cea aztecă, mayașă și incașă, Miguel de Cervantes era un scriitor nenăscut încă. S-au schimbat atunci obiceiuri, instituții de guvernare, s-a dezvoltat o altfel de cultură și, odată cu ea, epidemii aduse de pe bătrânul continent, ce au masacrat majoritatea nativilor. Patru secole mai târziu, națiunile latino-americane și-au obținut pe rând independența, iar astăzi un ocean și o istorie tumultoasă mai leagă America Latină de cei doi invadatori de altădată, fostele mari imperii Spania și Portugalia. Și, adaug eu, literatura.

Pentru că aceasta nu este o lecție nici de istorie, nici de geografie, ci despre bucuria unei moșteniri comune – cuvintele. Ele și geniul individual îi permit lui Cervantes să stea azi alături de Marquez, și lui Sábato alături de Saramago, pe același raft în biblioteca universală a lumii, dovadă a faptului că, la capătul istoriei, forța și pasiunea sângelui latin transcend antagonisme seculare, lăsând în urmă artă. Iar acești scriitori, și alții ca ei, veniți din lumea tangoului, a corridei, a fotbalului și a literei ñ, au ceva doar al lor, o specificitate ce îi separă de scriitorii de alte origini, revelată de naturalețea frazelor la unii, de tăria lor la alții, de realismul magic ce poate fi identificat printre rânduri la fiecare dintre ei.

Camarad de metafore, în viață, precum și în moarte, al personalităților de mai sus, Camilo José Cela este unul dintre marii scriitori spanioli ai secolului XX, impunându-se în lumea literară încă de la debutul său, la 26 de ani, cu , carte pe care am declarat-o cea mai cumplită citită până acum. Apărut mai întâi în Argentina, din cauza tensiunii create după Războiul Civil din Spania, atrăgând ulterior reacții controversate în epocă și stârnind aversiunea reprezentanților bisericii, romanul este, fără îndoială, unul lugubru, în sensul în care subiectul acestuia îl constituie autobigrafia fictivă a unui criminal condamnat la moarte. Întunecat și obscur, maladiv cu accente comice, romanul exploatează nu doar fricile naturii umane, ci și frustrările sale cele mai ascunse, regretele cele mai puternice și, mai ales, mântuirea ei ultimă – puterea de a ierta.

Universul lui Pascual Duarte e înconjurat de bare de metal. În așteptarea pedepsei capitale, acesta decide să-și scrie viața, iar manuscrisul, o mărturisire publică a nenorocirilor și a păcatelor sale, devine o istorie complementară în structura romanului, transfigurându-l pe Duarte, umanizându-l și dezumanizându-l. Este ceea ce face și autorul, prin vârful imaginar de stilou pe care i-l pune în mână personajului și prin talentul oratoric cu care îl înzestrează.

Eu, domnule, nu sunt un om rău, deși aș avea toate motivele. – își începe Pascual Duarte confesiunea, prezervându-și spiritualitatea în fața crimelor comise. Este imaginea lui umană, cea prin care se justifică înaintea unei lumi predispuse la emiterea judecăților de valoare. Tabloul satului său natal, al casei, mirosul grajdului ca punct de reper al originilor sale fac din copilăria personajului un aparent decor al banalității, în care, dacă lucrurile ar fi stat altfel, acesta ar fi avut o șansă la împăcarea cu sine însuși. Dar amintirile lui Duarte față de copilărie poartă semnul traumei tocmai din cauza părinților lui: un tată dur, violent și o mamă permanent ursuză și rea, pe care mai târziu va ajunge să o urască visceral. Lipsiți de educație, de orice valori morale și spirituale și trăindu-și viața în scandaluri și în bătăi, îi vor lăsa moștenire fiului lor o furie mocnită, barbară, pe care doar vărsarea de sânge i-o va putea domoli.

După ce Mario, fratele lui, moare copil, moment care dezvăluie vulnerabilitatea personajului în fața a ceea ce el numește destin, singura persoană pe care acesta o va iubi sincer, până la sfârșitul vieții, rămâne sora sa, Rosario, însă nici măcar ea nu-i va înfrâna pornirile ucigașe. Și cu atât mai puțin Lola, femeia care îi va deveni soție și a cărei răzbunare îi va aduce primii trei ani de închisoare. De altfel, în descrierile pe care i le face Lolei, Pascual Duarte se redescoperă pe sine și cititorul îl redescoperă odată cu el: niciunul nu știe că acest om, care își ucide cu sânge rece cățelușa, este capabil de altfel de sentimente decât cele venite din tenebrele ființei lui.

Mirosea a soare, a cimbru, mirosea ca picăturile reci de sudoare ce îi apăreau în jurul buzelor când își ieșea din sărite.

Bărbatul care îi alină Lolei frica de naștere este același care va înjunghia, în mod repetat, iapa ce-o va doborî pe femeie la pământ, făcând-o să piardă copilul nenăscut, același care va fi sfâșiat de moartea celui de-al doilea copil al său și același care-l va sugruma pe bărbatul care îi va dezonora sora și soția.

Pe copilul ăsta, ce întruchipa toate iluziile, averea și norocul nostru, aveam să-l pierdem înainte de a-l putea îndruma în viață. Cum se explică misterul că ființele iubite ne părăsesc tocmai atunci când ai mai mare nevoie de ele?

Fără să-L disprețuiască sau să-L acuze în vreun fel, Pascual Duarte vede în nenorocirile pe care le înfruntă o pedeapsă a lui Dumnezeu, pune suferința sa pe seama unei traiectorii scrise în ceruri. Opus omului religios, el simte constant prezența unei entități superioare care îl urmărește, pe care o invocă fără să se teamă de ea și când ucide, și când își primește iertarea. Existența lui Pascual Duarte reprezintă o fugă permanentă de el însuși și, în același timp, o acceptare a ceea ce e. Construit cu o personalitate duală, el reușește să fie bun și rău, inocent și infam, apreciat și contestat, uneori simultan. Figura lui întunecată e luminată doar de o sinceritate din care rezultă marile lui calități – umorul fin și capacitatea de a desprinde înțelesuri din catastrofele anilor săi.

În toți anii câți am trăit alături de ea [mama lui] n-am văzut-o spălându-se decât o singură dată, când tata a făcut-o bețivă, iar ea a vrut să-i arate că nu îi este frică de apă.

Ca să fiu sincer, puțin îmi păsa dacă o încasa unul sau celălalt; uneori îmi făcea plăcere când dădea tata, alteori când dădea mama, dar n-am făcut niciodată din asta o problemă capitală.

Singurătatea închisorii îl face pe Duarte să caute izbăvirea, chinuindu-l cu regrete târzii și inutile. Lumea lui, o vale a plângerilor, așa cum o numește, continuă să-l bântuie, iar tot acest proces retrospectiv se încheie în fatalitatea revelațiilor, cu un criminal-filosof pentru care viața se termină înainte să înceapă. Manuscrisul său rămâne o apologie a dezolării, a realității repulsive, a egocentrismului – Pascual Duarte ucide cu o deplină luciditate, pentru că e singura libertate pe care o cunoaște. Dar, la alt nivel, el poate fi simbolul întunericului fiecăruia dintre noi, răul pe care-l facem, voluntar sau nu, celor din jurul nostru, disperarea prin care ne agățăm de frumusețea vieții, de oamenii pe care-i iubim, doar ca să dureze un minut mai mult. Restul e renunțare sau nu.