Expoziţia Contemplation, semnată de artistul Danny Stancu, mi-a demonstrat că arta contemporană nu este întotdeauna codată, ci poate fi pe înţelesul oricărui privitor deschis experienţei estetice.
Pe data de 8 februarie 2016, la Centrul Cultural Ion Manu din Otopeni, a avut loc expoziţia artistului Danny Stancu, intitulată Contemplation. O experienţă de studii la Oslo a culminat cu acest proiect, care reprezintă deopotrivă cea de-a doua expoziţie personală a artistului. Pentru mine a fost prilej nu doar pentru a face cunoştinţă cu lucrările sale, de la distanţă, ci şi pentru a povesti publicului despre impactul pe care l-au avut aceste creaţii asupra mea, fiind prezentă la vernisaj în calitate de invitat.
Contemplation este un termen cu numeroase semnificaţii, motiv pentru care surprinde cel mai bine motorul creaţiei în lucrările lui Danny Stancu.
Pentru început, am remarcat o puternică influenţă din istoria ideilor filosofice. Acestea s-au legat indisolubil de câteva curente artistice emblematice, rezultând o colecţie bogată de lucrări de grafică şi pictură. Aceste imagini şi metafore arhetipale au adus constant în atenţia publicului nostalgia originilor. Dacă ne întoarcem la filosofia lui Platon, putem privi contemplarea în strânsă relaţie cu reamintirea, fiind acea stare originară a sufletului. Astfel, tot ceea ce cunoaştem nu este decât o reamintire a ceea ce sufletul a cunoscut cu mult timp înainte.
În aceeaşi manieră, Danny Stancu ne-a adus în faţă contemplarea pe două planuri, explicând astfel întreg procesul creaţiei. Pe de-o parte, contemplarea se referă la practica dinaintea realizării operei. Aici a simţit nostalgia originilor şi tragicul existenţei care tinde spre ideal. Pe de altă parte, contemplarea se referă la viaţa de sine stătătoare a operei, care ne atrage şi îndeamnă să participăm cu aceeaşi atitudine meditativă.
În tehnică, fie că artistul a implicat linerul sau pensula, emoţia a fost singura regulă constantă. Am regăsit în lucrări liniştea proprie contemplării. Apoi, am traversat de la apolinic la dionisiac, culminând cu starea de vis – impusă de pictură – sau cu nebunia, ca boală divină. Influenţa lui Platon şi Nietzsche a bântuit constant. Arhetipurile abstractizate au fost contrabalansate, sprijinind totodată cunoaşterea a ceea ce este dincolo de datul sensibil.
Teme precum Yggdrasil[1], lupta, frumosul şi urâtul, binele şi răul sunt reprezentate cu bagajul de cunoştinţe necesar, privitorul putând găsi nenumăratele trimiteri bibliografice care justifică opera artistului.
Genealogia morală a lui Nietzsche a ghidat artistul către contemplarea asupra binelui şi răului, fără să elimine vreuna dintre tendinţe. Ba din contră, departe de a distruge Răul pentru dobândirea Binelui, artistul a preferat să colaboreze cu cele două. Astfel, a ilustrat jocul continuu pe care îl presupune experienţa umană. Întâlnirea contrariilor prilejuieşte pentru artist descoperiri marcante.
O altă lucrare, Mystifying Oslo, aduce în prim-plan atracţia pentru ilustraţiile lui Alan Lee, precum şi influenţa muzicală sau opera scriitorilor Hemingway şi Bukowski. Această trimitere asumată către moştenirea artei, în toate formele ei, creează în lucrare un mozaic de metafaore arhetipale.
Opera house reaminteşte de , în care este reluată ideea vechilor greci cu privire la nebunie ca stare divină, pricinuită de zei. De asemenea, această nebunie amestecă frumuseţea cu sublimul mărimilor şi al formelor, dar şi cu starea de linişte la care cheamă o astfel de operă arhitecturală.
Se simte tragicul existenţei umane şi nevoia omului de a-l depăşi pentru a transcende către ideal. În fond, este vorba din abundenţă de traducerea lumii prin ocheanul mitului. Atât tehnicile, cât şi imaginile care se amestecă descriu acest numitor comun al umanităţii: nostalgia originilor şi eliberarea prin creaţie.
[1] Yggdrasil este în mitologia nordică arborele lumii. Se regăsesc nume alternative şi în alte credinţe, unde apare ca Arbore Cosmic sau Pomul Vieţii.
surse foto: 1 – (c) Navid Karimi; arhiva personală a lui Danny Stancu