de Nicolae-Andrei Popa
Turul Franţei este un spectacol sportiv inedit, cu răsturnări spectaculoase de situaţie, din care se pot afla mereu lucruri noi despre istoria Franţei şi din care se pot învăța multe despre etica lucrului în echipă de la sportivii implicaţi în această cursă.
Tricourile distinctive din Turul Franţei 2014: de la stânga la dreapta: R. Majka (cel mai bun căţărător), T. Pinot (cel mai bun debutant), V. Nibali (liderul clasamentului general) şi P. Sagan (cel mai bun sprinter).
Turul Franţei din 2015 a început pe 4 iulie şi s-a încheiat pe 26 iulie, însumând 3360 km. Lungimea cursei variază de la an la an, cea mai scurtă fiind în cadrul ediţiei inaugurale din 1903 (2428 km), iar cea mai lungă în ediţia din 1926, când cicliştii au trebuit să înconjoare toate laturile geografice ale Franţei, graniţele şi tot litoralul, acoperind astfel distanţa de 5745 km. Din anul 2001, distanţa totală a Turului a fost stabilită la 3500 km împărţiţi în 21 de etape, cu câteva zile de pauză.
Popularitatea ciclismului de velodrom[1] s-a dezvoltat mult în Franţa, astfel încât, în 1899, în Franţa se găseau în jur de 300 piste de velodrom care atrăgeau numeroşi spectatori, cursele fiind un eveniment monden foarte prizat de public şi aducător de venituri considerabile întreprinzătorilor şi municipalităţilor[2]. Marketingul a contribuit decisiv la interesul pentru ciclism, culorile produselor promoţionale fiind vii – tricoul liderului, de exemplu, este galben aprins, mănuşile şi casca la fel, iar culorile tuturor echipelor din cursă sunt foarte reuşite. În pauzele publicitare revin, obsesiv, reclame la biciclete scumpe, ceasuri şi pantofi de ciclism, promovate de ciclişti profesionişti a căror engleză proastă aduce zâmbete.
De ce sunt spectatorii şi telespectatorii atraşi de acest eveniment? Competiţia este foarte volatilă, din pluton evadează permanent ciclişti, etapele de munte sunt superbe datorită feeriei peisajului şi a ruperilor de ritm pe care le produc cicliştii „căţărători” încercând să „le ia faţa” celorlalţi, fanii aclamă cicliştii la tot pasul, formând un stadion în aer liber. Cronometrarea participanţilor este realizată într-un mod foarte dinamic, telespectatorul fiind mereu la curent cu noutăţile din cursă – cine a avansat în clasament, cine a rămas în urmă, care sunt grupurile de urmăritori, la ce viteza medie se rulează, dacă există abandonuri etc.
Până în 1951, Turul Franţei începea din Paris şi avea ultima etapă tot în capitala Franţei. Tradiţia s-a păstrat doar în privinţa ultimei etape, care se termină mereu în Paris, cicliştii parcurgând de mai multe ori Bulevardul Champs-Elysées. Din 1975, finish-ul are mereu loc pe Champs-Elysées, „înlocuind” tradiţia finish-ului pe Parc des Princes şi Vélodrome de Vincennes. În anul 1952, Le Tour a debutat din oraşul francez Brest, iar în 1954, Turul a început pentru prima oară dintr-o localitate din afara graniţelor Franţei, și anume Amsterdam, urmat de Bruxelles (1958), Limoges (1970), Charleroi (1975), Leiden (1978), Frankfurt (1980), Basel (1982), Berlinul de Vest (1987), Luxemburg (1989), Dublin (1998), Luxemburg (2002), Leeds (2014).[3]
În 2015, cicliştii înscrişi în Tur au luat startul în Utrecht. Se anunţa o luptă acerbă între Vincenzo Nibali (Astana), câştigătorul din 2014, şi lupii tineri Thibaut Pinot (FDJ, 25 ani), care luase locul 2 în 2014, și Romain Bardet (Ag2r, 24 ani), care ocupase locul 5 în 2014. Alţi mari favoriţi erau Chris Froome (Team Sky, câştigătorul cursei Criterium Dauphiné 2015), Alejandro Valverde (Movistar, locul 4 în 2014), Alberto Contador (Tinkoff-Saxo, câştigătorul Giro 2015) sau columbianul Nairo Quintana (Movistar, cel mai bun tânăr în Turul Franţei, 2013).
La finalul celor 21 de etape s-a impus britanicul Chris Froome, ajutat fiind de puternica echipă Sky. Câştigător şi în anul 2013, Froome a terminat cursa la 1 minut şi 12 secunde de columbianul Nairo Quintana. În ceea ce priveşte asigurarea victoriei, decisive au fost etapele montane a 10–a (unde Froome a atacat memorabil) şi a 12-a, în care echipa l-a ajutat să-şi menţină contracandidaţii cât mai departe de tricoul galben. În etapele 19 şi 20, Froome a mai pierdut ceva timp în raport cu Quintana şi Valverde, iar francezul T. Pinot a reuşit să se impună în etapa a 20-a, cucerind faimoasa căţărare Alpe d’Huez.
Finalul clasamentului general a fost următorul: Froome (câștigător), urmat de Quintana (la 1:12) şi Valverde (5:25).
Etapa a 12-a, 2015. C. Froome, în tricou galben, conservându-şi avantajul, în trena lui G. Thomas de la echipa Sky. În roata sa se află N. Quintana şi A. Valverde, care au ajuns pe podium la finalul Turului.
Din punct de vedere turistic, Turul Franţei este un pretext perfect pentru vacanţă și pentru promovare. Spectatorii se pot caza într-o localitate de pe traseul Turului, care este afişat cu multe luni înainte să înceapă și permite o rezervare din timp. Pentru turiştii mai dinamici, foarte atractiv este şi faptul că drumurile sunt închise circulaţiei maşinilor cu ore bune înainte de începerea etapelor, astfel încât se pot vedea pe traseu (în special pe traseele de munte) zeci de biciclete proptite de parapeţii serpentinelor, alături de cicliştii amatori care îi aplaudă pe profesioniştii care trec pe lângă ei în viteză. Pentru cei care stau în faţa televizoarelor, vizionarea peisajelor, bisericilor, catedralelor şi monumentelor poate deschide apetitul pentru vizitarea locurilor respective.
Eu unul mi-am petrecut multe veri ascultând comentariile spumoase ale lui Radu Naum şi Radu Banciu. Cei doi erau circumspecţi în privinţa victoriilor succesive ale lui Lance Armstrong, care a recunoscut ulterior că s-a dopat. Astfel, cele 7 titluri câştigate în perioada 1999-2005 i-au fost retrase. Actualul comentator de la Eurosport România, Emanuel Terzian, a vorbit despre Turul Franţei şi despre colegii săi, comentatorii Andrei Comşa şi Alexandru Hovco:
Turul Franţei este vacanţa de 3 săptămâni pe care n-ai avut-o niciodată, este sejurul virtual printr-o ţară plină de istorie şi de artă. În plus, mai e şi suspansul sportiv. Ce-ţi poţi dori mai mult? Pentru noi, comentatorii, nu e chiar un concediu, fiindcă fiecare etapă trebuie pregătită, traseul aprofundat întrucât e neplăcut ca regizorul să arate un monument şi tu să n-ai habar de el. Aici nu e că la fotbal, pasă Xavi, centrare Iniesta şi gol Messi. Trebuie să ştii şi care a fost povestea castelului pe care tocmai îl vezi, ce personaj celebru s-a născut în satul pe care-l străbate plutonul, cum se numeşte râul peste care au trecut evadaţii şi diverse alte chestii care n-au legătură cu competiţia propiu-zisă, dar fără de care Turul Franţei n-ar mai fi Turul Franţei. Însă atunci când îi ai alături pe Andrei Comşa, alias Jean, şi pe Alexandru Hovco, pe scurt Alex, totul pare mult mai simplu.[4]
Turul Franţei este un spectacol sportiv inedit, cu răsturnări spectaculoase de situaţie, din care se pot afla mereu lucruri noi despre istoria Franţei şi din care se pot învăța multe despre etica lucrului în echipă de la sportivii implicaţi în această cursă. În cazul în care finalul etapei îi prinde cumva pe fani pe bicicletă, în transportul în comun sau la serviciu, aceştia pot vedea oricând reluări, dar nimic nu se compară cu empatia din timpul transmisiunilor directe datorate dramatismului acestei curse pe două roţi. Vive le Tour et on se revoit l’année prochaine![5]
[1] Velodromul este un termen care definește pista special amenajată, de formă circulară și înclinată, pentru cursele de biciclete, cu o lungime de 250 m.
[2] S. Christopher Thompson. Tour de France. A Cultural History. Berkeley: University of California Press, 2006, p. 13.
[3] Marguerite Lazell. Tour de France. The Illustrated History. Buffalo: Firefly Books, 2003, pp. 178-185.
[4] Emanuel Terzian, Vocea de la Turul Franţei, 28 iunie 2010
[5] Trăiască Turul și ne vedem anul viitor! [tr.n.]