Regimul comunist și-a făcut profund simțită prezența în Râmnicu Vâlcea, în toate domeniile, vechiul oraș (despre care puteți citi în prima parte a materialului) pierzându-și aspectul de dinainte de război aproape în totalitate.
Al Doilea Război Mondial a afectat activitatea economică a orașului, care s-a refăcut cu greutate. Prin măsurile aplicate, în anul 1948, odată cu începerea naționalizării[1], au trecut în proprietatea statului o serie de întreprinderi, ateliere, fabrici și mijloace de producție particulare, ce au fost preluate și rebotezate. Acesta a fost și cazul unor întreprinderi particulare de credit, instituții medico-sanitare și unități cinematografice.
Pentru asigurarea unor condiții mai bune de trai sub conducerea primarului Iosif Himler, a fost promovată o susținută campanie edilitară. În scopul obținerii unui fond de locuințe, erau naționalizate imobilele foștilor industriași, moșieri, mari comercianți și politicieni.
S-au acordat unele fonduri pentru dezvoltarea orașului. În 1952, a intrat în funcțiune fabrica de placaj, care dădea primele cantități de masă lemnoasă. Altă investiție locală a debutat în 1954, odată cu demararea lucrărilor de construcție a Uzinei de Sodă de la Govora. Mai târziu, aceasta a asimilat un important procent al forței de muncă locale, dar și din alte zone alte țării, fapt care a influențat semnificativ creșterea demografică din zonă.
Însă probabil cea mai importantă decizie a guvernanților din acea vreme a fost demolarea în totalitate a centrului vechi al Râmnicului[2]. Au fost dărâmate clădiri valoroase din punct de vedere arhitectural și istoric: casa Gogu Ștefănescu, restaurantul Elysée (rebotezat 1 Mai), librăria Petrescu, Casa Armatei și farmacia de lângă aceasta, Teatrul Adreani, Școala de Muzică, Casa Măciuceanu, farmacia Bejan, hotelul Splendid și aproape toate clădirile monumentale din zona centrală a orașului, pentru a face loc blocurilor ce există în prezent. Impactul asupra orașului a fost imens. M-am uitat peste numeroase poze ce înfățișau o vedere generală a orașului sau diverse clădiri și străzi din perioada interbelică, respectiv anii `70-`80, și am putut observa monumente arhitectonice ce se aflau în unele din cele mai importante zone ale orașului. Aproximativ 70% din clădirile existente la începutul regimului comunist nu mai există astăzi. Spre exemplu, restaurantul Elysée din fotografia de mai jos nu mai există, fiind în prezent doar un spațiu verde. Consiliul Județean aflat în fundalul pozei a fost construit în urma demolării unor case, iar clădirea intitulată Palatul de Cultură a purtat această denumire doar în perioada comunistă, după Revoluție revenindu-se la denumirea inițială – Palatul de Justiție.
Palatul de Cultură (fostul Palat de Justiție), restaurantul Elysée (rebotezat 1 Mai, clădire care nu mai există) și Consiliul Județean la mijlocul anilor `70
De-a lungul vremii, orașul s-a modernizat în pas cu dezvoltarea economică și culturală a țării. Astfel, a fost construit în 1955 Muzeul Județean Vâlcea. Există o rețea de muzee în oraș, precum: Muzeul de Istorie, Complexul muzeistic Gheorghe Magheru, Casa memorială Anton Pann, Expoziția de meșteșuguri tradiționale vâlcene, Muzeul satului vâlcean. Am vizitat de numeroase ori aceste muzee, inclusiv cu prieteni pe care mi i-am făcut în timpul facultății, pe care i-am invitat pentru o ședere de vară de trei zile, pentru a le prezenta orașul și împrejurimile, iar ei au rămas impresionați de Muzeul de Istorie, Muzeul satului vâlcean și Parcul Zăvoi, dorind să mai viziteze orașul pe viitor.
Biblioteca județeană Vâlcea este principala instituție specializată în activitatea de răspândire a cărții. În diferite zone ale orașului s-au amplasat mai multe sculpturi, cele mai importante fiind: bustul lui Nicolae Bălcescu, bustul împăratului Traian, statuia lui Mircea cel Bătrân sau statuia Legenda Meșterului Manole. În 1951, a fost înființată filiala Arhivelor Statului, care conservă documente importante referitoare la istoria județului Vâlcea. Orașul se poate străbate de la un capăt la celălalt pe o arteră dreaptă, denumită Calea lui Traian. De-a lungul ei, în stânga sau în dreapta drumului se află unele din clădirile și statuile amintite sau străzile care duc spre ele.
Casa memorială „Anton Pann”
Un alt aspect însemnat al dezvoltării orașului îl dă importanța acordată de comuniști industrializării, care și-a lăsat amprenta asupra Râmnicului, avându-se în vedere ponderea industriei chimice a orașului. Astfel, în 1974 s-a înființat Centrul de cercetări, subordonat Institutului Central de Chimie. În cadrul acestuia s-au realizat tehnologii competitive, dintre care unele constituind chiar premiere.
Centrul orașului în 1978
Un edil important a fost Theodor Coman, prim-secretar al Comitetului Județean Vâlcea al P.C.R. în perioada 1978-1984, cea mai importantă funcție locală. Sub administrația sa, zona centrală a Râmnicului a primit o nouă înfățișare, apreciată în egală măsură de localnici, cât și de cei care vizitau orașul. În aceeași perioadă, au fost regularizate cursurile râurilor Olt și Olănești, s-au construit Sala Sporturilor (unde își disputa meciurile din Liga Campionilor galonata echipă de handbal Oltchim Râmnicu Vâlcea până la desființarea din 2013) și Arenele Traian, finalizându-se modernizarea stadionului Zăvoi.
Renumele de care începuse să se bucure edilul în rândul populației a deranjat conducerea țării, în mod special pe Elena Ceaușescu, aceasta văzând în persoana lui un veritabil uzurpator al imaginii soțului ei, Nicolae Ceaușescu. Un moment edificator s-a petrecut în primăvara anului 1984, când, cu prilejul câștigării Cupei I.H.F. de către echipa Chimistul Râmnicu Vâlcea, desfășurată la Sala Sporturilor din oraș, cunoscuta handbalistă Maria Verigeanu a dăruit buchetul primit din partea publicului lui Theodor Coman, aflat în sală. În acel moment, întreaga asistență a început să îi strige spontan numele. Acest eveniment a deranjat-o enorm pe Elena Ceaușescu, care a considerat gestul drept un afront adus conducătorului statului și chiar un potențial pericol pentru imaginea acestuia din urmă. La scurtă vreme după cele întâmplate, Theodor Coman a fost înlocuit din funcție cu Venerica Pătru, una dintre favoritele Elenei Ceaușescu.
În timpul noului edil al orașului a avut loc, în 1986, vizita conducătorului statului român, Nicolae Ceaușescu, una care a dat bătăi de cap activiștilor. Tribuna oficială s-a amenajat pe Calea lui Traian, între sediul Comitetului Județean de partid și Palatul Justiției, impunându-se o armonie perfectă în decorarea clădirilor care se aflau în imediata apropiere a tribunei oficiale: sediul Poștei, Palatul de Justiție și blocul de locuințe din fața acestuia. Pe blocul amintit a fost amplasat un uriaș portret al lui Ceaușescu, iar la justiție – lozinca Ceaușescu fiu iubit, în Vâlcea bine ai venit!, ce reprezenta o adevărată explozie vizuală. Conducătorul român a fost întâmpinat cu drapele, stegulețe, lozinci, dintre care una a fost folosită pentru a masca turla unei biserici, aceasta putând fi văzută de la tribuna oficială[3]. Nicolae Ceaușescu s-a declarat încântat de vizită.
În plan sportiv, clubul Chimia Râmnicu Vâlcea, înființat în 1946, s-a remarcat o perioadă lungă de timp prin participarea echipei de fotbal la campionatele diviziilor C, B și A. Printre performanțele deosebite se numără câștigarea în 1973, a Cupei României la fotbal și obținerea a două titluri de maestru al sportului. În șirul celor mai remarcante succese ale handbalului clubului Chimia se numără cucerirea titlului de campioană națională în 1989 și 1990, pentru ca în mai 1989 să intre pentru a doua oară în posesiunea prestigioasei cupe I.H.F.
Creșterea populației municipiului Râmnicu Vâlcea s-a făcut prin atragerea forței de muncă, ducând la un spor natural ridicat, caracteristic unei populații tinere. Numărul locuitorilor a crescut de la 17.238 în 1948 la 23.000 în 1965, pentru ca într-un deceniu populația să se dubleze, atingând în anul 1989 cifra de 105.000 de locuitori. Conform recensământului din anul 2011, populația este de aproximativ 92.000 de locuitori.
Orașul a dispus de un sistem bine echilibrat de mari complexe comerciale, cele mai renumite fiind Cozia, Premial, Big, Fortuna, deschise în toate cartierele municipiului. În centrul orașului se află hotelul Alutus, pe dealul Capela – fosta casă de oaspeți și motelul, campingul și restaurantul cu același nume.
Orașul se poate mândri astăzi cu realizări arhitecturale de prestigiu, care au primit premiul Uniunii arhitecților: Casa Științei din Ostroveni, ansamblul de locuințe Mihai Bravu, Sala sporturilor, arenele Traian sau ansamblul de locuințe Știrbei Vodă.
Complexul comercial „Cozia” în 1976
Magazinul Cozia se numește în prezent Winmarkt Mall, iar lângă el, la marginea râului Olănești, s-a construit un mall modern numit River Plaza, cel mai frecventat din oraș (un fel de AFI Palace Cotroceni, dar la dimensiuni infinit mai mici).
Distanțele sunt mici în oraș, astfel că nu durează prea mult ca să ajungi dintr-un loc în altul. De obicei, tinerii se întâlnesc pentru plimbări în Parcul Zăvoi, pe Terasa Ariel sau în River Plaza, la care se face referire prin Mall, în centrul orașului, „la ceas” (denumire frecventă) sau la o ieșire la film, la Cinema Ostroveni.
Odată cu Revoluția din 1989, și la Râmnicu Vâlcea s-a făcut o revoluție paralelă pe 22 decembrie, după fuga lui Nicolae Ceaușescu luând ființă Comitetul de autoapărare a tineretului vâlcean, care a acționat aproape o zi independent față de Comandamentul de la Casa Albă. În perioada 24-25 decembrie s-a hotărât în sala mare a Casei Științei să se adere la F.S.N. (Frontul Salvării Naționale).
După Revoluție, viața politică locală a imitat-o într-un cadru mai mic pe cea națională. Pe 6 februarie 1990 s-a înființat la Râmnicu Vâlcea F.S.N., iar în timpul campaniei electorale din același an, pe 6 mai, a avut loc un miting în fața Casei Sindicatelor, la care a participat președintele statului român din acel moment, Ion Iliescu.
În istoria postdecembristă, un eveniment important pentru oraș l-a reprezentat mineriada din ianuarie 1999. Din cauza unor nemulțumiri salariale, minerii din Valea Jiului au pornit spre București pentru a da jos Guvernul și președintele. Pe 20 ianuarie, minerii conduși de Miron Cosma au plecat de la Târgu Jiu spre Râmnicu Vâlcea cu gândul de a ajunge după-amiaza în București. În ziua de 21 ianuarie, minerii au ajuns în Râmnic, unde au ocupat centrul, staționând în dreptul Prefecturii. Orașul a fost încercuit de forțe armate ale MapN, orice ieșire și intrare fiind blocată de către militari prin mijloace mecanizate. Realizând că sunt blocați și că au pierdut momentul favorabil loviturii de stat planificate, liderii minerilor au fost obligați să accepte negocierile de la mănăstirea Cozia cu prim-ministrul Radu Vasile, la care a participat și episcopul Râmnicului, fiind ulterior nevoiți să se întoarcă acasă.
Cu un an înainte de intrarea în mileniul III, orașul a fost martor al Eclipsei totale de Soare, fiind locul de pe Terra unde aceasta a fost cea mai vizibilă. Deși fenomenul a durat numai două minute și 23 de secunde, pregătirile au fost făcute din timp și cu multă minuțiozitate de oficialitățile locale și de specialiști. Țin minte eclipsa respectivă – Luna bloca Soarele complet și se vindeau ochelari speciali pentru a vedea Eclipsa.
În acea perioadă, s-a stabilit ca ziua Râmnicului să fie la 29 iulie, când, după sfințirea steagurilor revoluționare, s-a depus jurământul de credință pe Constituția pașoptistă și în Parcul Zăvoi s-a cântat pentru prima dată în public, în 1848, imnul de stat „Deșteaptă-te, române!”. În fiecare vară, timp de trei zile, sunt „Zilele Vâlcii”. În 2015 au durat 9 zile, din 24 iulie până pe 2 august. De obicei se țin în Parcul Zăvoi, unde stau gata să fie vândute porumb, kurtos kalacs (cozonac secuiesc), dulciuri, vată pe băț, suveniruri etc.
Consider că Râmnicu Vâlcea are o istorie interesantă pentru un oraș mic de provincie, de aceea am dorit să îi spun povestea. Mă bucur că am crescut într-un oraș mic, unde am învățat într-un liceu mai puțin cunoscut la nivel național, și că am avut ocazia de a sta la casă, și nu la bloc. În București lucrurile sunt complet diferite. Este un oraș frumos, în care sunt fericit că locuiesc, cum a fost cazul cu Râmnicu Vâlcea înainte să încep facultatea. Personal, nu pot spune că unul este mai frumos decât celălalt, dar consider că orașul mai mic este mult mai liniștit decât orașul mai mare și vă invit să descoperiți acest fapt cu o vizită de câteva zile în Râmnicu Vâlcea, mai ales că acum îi știți și povestea.
Bibliografie:
Ion Măldărescu, Emilian Frâncu, Râmnicu Vâlcea: mică enciclopedie, Editura Anton Pann, Râmnicu Vâlcea, 2002
Corneliu Tamaș, Istoria municipiului Râmnicu Vâlcea, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2006
[1] Având în vedere că ideologia comunist promova centralizarea economică, în care statul deținea monopolul asupra forțelor de producție, nu putea exista inițiativă privată (specifică economiei de piață), astfel că toate întreprinderile particulare au trebuit să fie naționalizate, adică să treacă în proprietatea statului.
[2] Conform ideologiei comuniste, după ce proletariatul cucerea puterea, burghezia sau, generic, „vechea orânduire” trebuie distrusă. În categoria burgheziei intrau foștii proprietari de mari imobile, întreprinderi locale sau naționale și latifundiari. Majoritatea acestora au fost declarați „dușmani ai poporului”, ajungând în închisorile comuniste.
[3] Ideologia comunistă promovează ateismul, religia fiind considerată de principalul său teoretician, Karl Marx, drept „opiumul popoarelor”. Cultele religioase (Biserica greco-catolică în special, aceasta fiind desființată) au avut de suferit în timpul regimului comunist în România. În cazul de față, orice reprezentare religioasă văzută în cadrul vizitei ar fi fost considerată o insultă adusă la adresa conducătorului statului.