Să nu fie ponegrită credinţa într-o divinitate criticând atitudinile clericale nepotrivite. Credinţa, prin prisma religiei, trebuie întărită.
Creştinismul nu-i numai slujbă, cult şi ritual. Creştinismul înseamnă trăire creştină liberă, zi de zi, ceas de ceas. (N. Steinhardt)
Pentru a putea discuta despre o religie trebuie parcurşi câţiva paşi, fireşti şi indispensabili. Pentru început, cum afirmă filosoful Eduard von Hartmann, nu există religie fără ideea de Dumnezeu. Ideea de Dumnezeu este punctul de plecare al oricărei religii. Apoi, în jurul Ideii este nevoie să se coaguleze unele părţi sine qua non ale religiei: doctrina sau partea teoretică a religiei şi trăirea morală şi cultul divin, partea practică a ei. Mai este însă nevoie de un element esenţial, de natură subiectivă, şi anume de credinţă, care înseamnă încrederea că învăţăturile sau dogmele unei religii sunt adevărate. Doar după ce sunt cristalizate aceste componente putem discuta despre o religie, pe care o putem defini ca fiind legătura conştientă a omului cu Dumnezeu. Observăm că, spre deosebire de credinţă, care reflectă o certitudine, o convingere proprie sau încredere cu privire la veridicitatea unor învăţaturi, religia implică o legătură, o relaţie sau comuniune cu Dumnezeu.
De asemenea, alături de noţiunile menţionate, mai întâlnim, în fiecare societate, slujitorii unei religii, preoţii, o organizare a lor pe diferite grade într-o biserică naţională și deciziile şi manifestările lor care implică societatea civilă și conducerea politică. Sunt „apostolii actualizaţi“ dacă avem în vedere semnificaţia etimologică a cuvântului „apostol“: trimis, sol al lui Dumnezeu. Aceste „existenţe religioase“, prin dreapta-credinţă a lor (prezumată), au rolul de a ne ajuta în scopul apropierii de Dumnezeu. Nu există în sine şi pentru sine, filosofând pe un ton uşor clişeic. Sunt mijlociri, care, teoretic, prin puterea exemplului personal de pietate şi virtute, ne ajută în vederea îndeplinirii finalităţii menţionate.
În acest cadru însă există riscul ca uneori manifestările clericale să pună în umbră însăşi raţiunea de a exista a lor: consolidarea legăturii omului cu Dumnezeu. Atenţi la „derapajele“ quasi-cotidiene ale sacerdoţilor, la toate metehnele aruncate pe capul Bisericii sau la alte „disfuncţionalităţi clericale“, oamenii îşi întorc privirea de la Dumnezeu, de la dreapta-credinţă (orthodoxia). Printr-un exemplu, în societatea românească de astăzi, „Dumnezeul de astăzi“ se traduce preponderent, în spaţiul public, în mentalul colectiv, prin megalomana Catedrala Mântuirii Neamului, arghirofilia capetelor bisericeşti, statistica potrivit căreia există mai multe biserici decât şcoli, preoţi care „calcă strâmb“ ş.a.m.d (dar să nu se scape din vedere că prin filtrul riguros al mass-mediei trec mai mult cazuri peiorative). Criticile se înmulţesc; şi pe bună dreptate, sunt realităţi de neacceptat. Dar să fie evitată confuzia: să nu fie ponegrită ideea de Dumnezeu şi tot ceea ce presupune credinţa într-o divinitate criticând atitudinile religioase ale unora care „îşi mănâncă credinţa“, stângăciile clerului. Ca la şcoală, dacă îţi place o materie nu ar trebui să o abandonezi pentru că nu îţi place profesorul, nu este o atitudine potrivită. Îţi sporeşti cunoştinţele, cu toate piedicile întâlnite.
Chintesenţa a ceea ce vreau să spun poate fi rezumată astfel: să nu fie încurcată credinţa cu manifestările exterioare ale Bisericii. Eu, subiectul credincios, am reprezentarea veridicităţii unui fapt şi cred în el. Credinţa este o înclinaţie proprie, a sinelui, de a constata adevărul unui obiect de cunoaştere şi de a-l însuşi. Există o comunicare intimă în credinţă: eu şi ceva-ul în care mă încred. Fără perturbanţe, fără contradicţii exterioare. Un proces al conștiinţei unde doar eu sunt judecător. (Într-adevăr, acest lucru nu este suficient, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că nu ajunge credinţa lăuntrică, oricât ar fi ea de sinceră sau de adâncă, mai este nevoie de mărturisirea ei şi de faptele bune ori de câte ori suntem puşi în situaţia de a vădi cine suntem, ce credem). Când nu mai cred în acel ceva? Când găsesc că este fals, când am dovezi suficiente pentru a susţine asta. Dar atenţie în legătură cu acel ceva! Veridicitatea unui fapt este înlăturată de falsitatea acelui fapt, nu de falsitatea unor elemente în legătură cu faptul, oricât de convingătoare ar fi ele (o aplicare a principiului identităţii). Să urmărim exemplele: nu-i pot spune profesoarei de matematică că nu am învăţat teorema lui Thales, considerând-o falsă, chiar dacă ştiu cu siguranţă că Thales a fost cel mai mare mincinos din Grecia Antică. La fel, nu îmi pot clătina credinţa într-o divinitate sau în adevărul unei dogme pe motiv că deciziile reprezentanţilor bisericii nu sunt cele mai înţelepte.
Credinţa, prin prisma religiei, în toate componentele ei, trebuie întărită, aprofundată. De aceea există preoţi şi biserici, inclusiv toate modurile de exprimare ale artei religioase – pictura bisericească, iconografia, sculpturi, stihuri teologale. Primii slujesc, mărturisesc şi răspândesc veridicitatea unei credinţe. Lăcaşurile sfinte consolidează unitatea credinţei, sporesc sentimentul solidarităţii întru-credinţă. Iar cele din urmă răspund nevoii umane milenare, inerente, aş spune, de reprezentare a sacrului. Scopul lor comun este, cum spuneam, de a mijloci întărirea credinţei. Este un specific demers convergent. Nu ele sunt sursa şi direcţia credinţei, nici măcar succedanee de ocazie; să nu le dumnezeim. Rezultă două posibilităţi: fie mă îndrumă corespunzător şi le accept ajutorul, fie nu le consider demne şi le refuz, dar nu trec mai departe şi neg însăşi credinţa. Este ca şi cum ai vizita un oraş splendid, un obiectiv turistic unic, dar neplăcându-ţi ghidul, ai renunţa la vizită. Dar cum facem atunci cu extra ecclesiam nulla salus? În această privinţă sunt de acord cu observaţia făcută de Nicolae Steinhardt:
Da, desigur, nu există mântuire în afara ecleziei, a Bisericii. Dar putem fi oare noi siguri că Dumnezeu nu are despre Biserică o concepţie mai largă decât a noastră? Nu cumva prin acest cuvânt, restrictiv în gura noastră, El înţelege ceva mult mai cuprinzător, poate însăşi creaţia Sa?
Astfel, spun încă odată, există riscul ca unele aspecte clericale să predomine faţă de ideea de Dumnezeu. Clasicul exemplu: impietatea preoţimii, sardanapalismul lor, îmi afectează credinţa în Dumnezeu. La polul opus, în traiul meu rural, nu rare îmi sunt exemplele de enoriaşi care vin la biserică duminică „de dragul preotului“ sau după ce au primit câteva admonestări din partea „sfinţeniei sale“.
Concluzia ca un sfat: să nu (mai) fie permis atitudinilor care nu fac cinste unei religii să câştige teren în faţa credinţei în Dumnezeu. Credinţa unui ins, voinţa sa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, „apetitul“ său transcendent nu trebuie a fi descurajate de „comportamentul“ Bisericii Ortodoxe Române sau al altei biserici. Nu voi vorbi şi despre metodele de cunoaştere sau raportare la Dumnezeu, care ţin de sfera privată a fiecăruia. În ce mă priveşte, propun ca model programul în cinci puncte al părintelui Teofil Părăian. Cheia bolţii, prima cărămidă care trebuie aşezată când susţinem o credinţă, este voinţa de a-L găsi pe Dumnezeu. Restul construcţiei ne aparţine.