Lucian Boia realizează o analiză atipică, obiectivă a Primului Război Mondial, detaşând istoria acestuia de toate istoriile naţionale. Lucrarea subliniază aspectul important al istoriei mai puţin conştientizat: diferenţa sensibilă între ce a fost şi ce ar fi putut să fie.

Când vorbim despre istorie, de pildă, trebuie să conştientizăm faptul că nu vorbim propriu-zis despre istorie, ci despre modul în care o percepem, aşadar despre reprezentările istoriei. (Lucian Boia)

Istoricul Lucian Boia propune în lucrarea apărută anul trecut (2014) o analiză a Primului Război Mondial într-o manieră atipică. Simbolic, aniversar, cartea îşi legitimează apariţia: s-au împlinit o sută de ani de la izbucnirea primei conflagraţii mondiale. Dar sub aspectul necesităţii? Se poate aduce obiecţia că despre evenimentul atât de adânc ancorat în memoria colectivă s-au scris deja biblioteci întregi. Şi cu toate acestea, putem spune că este cunoscută istoria evenimentului? Nu, deoarece istoria este o ştiinţă relativă, unde noile interpretări sunt mereu bine primite; axiomele nu sunt valabile în cercetarea istorică, istoricul infailibil aparţine imaginarului. În fond, acesta este marele merit al cărţii: încearcă să detaşeze istoria Primului Război Mondial de toate istoriile naţionale (devenite adevărate mituri), idei de-a gata sau acele daturi general acceptate, pentru ca apoi analizeze întâmplările (nu să nareze, cum o fac o bună parte a lucrărilor din domeniu) sub forma unui comentariu obiectiv axat pe problemele-cheie ale Războiului.

Autorul, în demersul său (re)intepretabil, despică firul „în două” şi îşi construieşte lucrarea pe ideea de istorie alternativă sau ucronie. Astfel, evidenţele istorice (aşa trebuie să fie), sunt scoase de sub auspiciul certitudinii şi integrate în sfera condiţiei: Ce s-ar fi întâmplat dacă? este întrebarea-nucleu de la care şi prin care se dezvoltă cartea. Spre exemplu, primul capitol se numeşte Un dezastru care se putea evita, iar cele dintâi propoziţii sunt la fel de sugestive:

O întrebare-cheie: trebuia neapărat să se întâmple ? Ar fi putut istoria să evite Primul Razboi Mondial şi, implicit, pe cel de-al doilea, consecinţa nemijlocită a celui dintâi?

Primul Război Mondial, un dezastru care se putea evita. Este concluzia primului capitol, la care autorul ajunge în urma unor interpretări preponderent etiologice. Marile cauze ale războiului (lupta pentru reîmpărţirea lumii, cursa înarmărilor, rivalităţile economice) nu au fost decisive pentru izbucnirea conflictului. Butoiul cu pulbere era pregătit, dar în lipsa unui detonator nu ar fi explodat. Şi n-are rost să considerăm încărcătura principală ca fiind mai importantă decât detonatorul. Fără acesta din urmă nu s-ar fi întâmplat nimic. O ipoteză care susţine cel puţin tergiversarea confictului.

De asemenea, mai importante decât aceste cauze au fost reprezentările naţiunilor de la momentul 1914. Războiul era considerat inevitabil, necesar şi (voit a fi) scurt. O a patra reprezentare, considerată în cea mai mare măsură răspunzătoare de aprinderea scânteii, priveşte Germania şi este dată de temerea acesteia de a nu fi agresată pe două fronturi, prinsă în „cleştele franco-rus”. Toate aceste percepţii păreau o fatalitate, aşa că oamenii s-au resemnat. Inevitabilul s-a produs, fatalitatea ţine frâiele poveştii ca în nuvela – până la urmă şi la război „se macină destine” – şi nu ne mai rămâne decât să aşteptăm ca focul, în cantităţi grosolane de data aceasta, întreţinut de Bertha cea Grasă (Die Dicke Bertha), să îşi joace rolul final de purificator.

Vinovaţii. O regulă universal acceptată spune că cel rău este întotdeauna vinovat. În particular, prin Tratatul de la Versailles din 1919, Germania a fost declarată vinovată pentru declanşarea războiului. Decizie radicală, acceptată de mulți, dar neîmpărtăşită de autor. O parte din vină, menţionează acesta, aparţine, probabil, Rusiei. Înainte să atingă „visul de aur al omenirii”, Rusia „a lucrat” la proiectul imperiului său multinaţional devenit posibil odată cu eliberarea popoarelor de origine slavă din Austro-Ungaria (scenariu petrecut după cel de-al Doilea Război Mondial). O altă posibilă vinovată este Austro-Ungaria, aliata Germaniei, autoarea declaraţiei de război. Așadar, nimeni nu mai e pus la stâlpul infamiei, vinovăţia e atenuată şi difuză.

Dar în 1919 aceste „alte vinovate” nu mai pot răspunde: prima îşi începuse hibernarea în „bolşevica izolare”, a doua se destrămase, lăsând loc statelor naţionale. Pe de altă parte, autorul consideră că Germania nu poate fi acuzată de tentaţii imperialiste atâta timp cât celelalte îşi extinseră imperiile fără încetare. Marea Britanie a intrat în război şi pentru că se temea de concurenţa navală germană. În ceea ce priveşte Franţa, se constată lipsa oricărei opoziţii din partea ei privind declanşarea conflictului („stilul tacit” al Franţei de a intra în război a fost opus celui al Germaniei, dar, de fapt, scopul – slăbirea adversarului şi extinderea dominaţiei pe continent – este similar cu al oponenţilor). Astfel, este şi mai dificil de acceptat ideea unei învinuiri unilaterale. Dar ce s-ar fi întâmplat cu a doua conflagraţie mondială dacă Tratatul de la Versailles nu era atât de aspru cu germanii, fiind văzut de către aceştia ca un adevărat diktat care le-a marcat puternic conştiinţa şi comportamentul, anularea clauzelor tratatului fiind un obiectiv major al celui de-al Doilea Război pentru Germania nazistă?

Germania: o victorie posibilă. În acest capitol este interesant de urmărit ipoteza conform căreia Germania putea să iasă învingătoare. Era posibil, pornind de la premisa că era cea mai puternică şi mai performantă dintre ţările angajate în conflict în 1914. Economia germană ocupa primul loc în Europa şi al doilea pe glob, după Statele Unite, capacitatea militară era impresionantă, în Germania domnea convingerea că războiul nu poate fi pierdut. Rusia şi România aveau să iasă însă ulterior din luptă, frontul de Est avea să se prăbuşească. Lupta pe două fronturi (vreme de trei ani), insuficienţa resurselor, lipsa unui sprijin real din partea aliaţilor săi, precum şi alţi factori, au avut drept consecință faptul că totul s-a jucat pe muchie de cuţit, victoria fiind obţinută „în prelungiri”. Cine „paria” pe Germania la început avea mari şanse de reuşită. La fel de multe ca acela care a pariat pe nemţi în legendara finală Uefa Champions League din 1999 şi era încă minutul 90. N-a fost să fie!

România: atât de mult noroc. Dar România? Istoricul atrage atenţia că din interpretarea Primului Război Mondial s-a creat o adevărată mitologie naţională. Mitologică este intrarea în război pentru realizarea unităţii naţionale, un adevărat vis de veacuri al românilor. Dacă ne gândim că, în 1914, 80% din populaţie erau ţărani, 60% neştiutori de carte şi adăugăm faptul că un cerc restrâns de persoane din domeniul politic formau opinia publică, atunci configurarea unei adeziuni naţionale la acest ideal naţional este exagerată. De asemenea, la intrarea în război, în 1916, idealul naţional al unirii era unul incomplet: era dorită (şi posibilă, totodată, la acel moment) doar unirea cu Transilvania şi Bucovina. Cu noroc, la final, victoria a fost deplină. De domeniul mitului, precizează autorul, este şi acceptarea unanimă de a intra în război alături de Antanta. Germanofilii au adus contraargumente solide, ei nu erau chiar puţini, influenţa lor nu a fost de neglijat. În acest context trebuie înţeleasă afirmaţia omului politic germanofil Petre P. Carp la finalul conflictului, că România are atât de mult noroc, încât nici nu îi mai trebuie oameni politici competenţi care să se ocupe de soarta ţării.

Ar fi fost neutralitatea rezolvarea cea mai avantajoasă? Poate că prăbuşirea imperiilor vecine, odată cu afirmarea principiului autodeterminării, ar fi creat premisele unificării cu provinciile româneşti, cum a fost, de altfel, cazul Basarabiei. România a avut o campanie dezastruoasă de război, pierderile omeneşti au fost masive, „trofeul unirii” nu a fost ridicat ca merit după „prestaţia” din terenul de luptă. Poate că norocul nu a fost tot timpul de partea ţării.

Se poate observa astfel cum autorul pune la îndoială anumite certitudini istorice legate de Marele Război. Lucrarea atrage atenţia asupra unui aspect important al istoriei, mai puţin conştientizat: diferenţa sensibilă, în filigran, între ce a fost şi ce ar fi putut să fie. Mai mult, scoate în evidenţă că ceea ce a fost se transformă, mai degrabă, prin intervenția conştiinţei colective a istoriei – un melting pot de credinţe comune urcate pe piedestalul infaibilităţii –, în ceea ce pare să fi fost. Cartea nu este o relatare a desfăşurării Primului Război Mondial, o înşiruire de întâmplări „în dulcele stil clasic” al istoriografiei. Îndeamnă la analiză, echidistanţă în interpretare, dezvoltarea spiritului critic, căutarea implicaţilor mai profunde. De altfel, acestea pot fi unele dintre explicaţiile succesului de care se bucură astăzi cărţile lui Lucian Boia.

La pachet cu acest succes vin şi o mulţime de polemici declanşate de publicaţiile autorului pe aspecte ce ţin de istoria românilor, inclusiv de această carte. Unele dintre cărţile lui Lucian Boia se prezintă sub forma unor eseuri trecute prin filtrul (re)interpretărilor personale, (re)interpretări diferite de ale multor istorici români. Dacă avem în vedere şi demitizarea, prezentă sub forma negării unor glorioase izbânzi trecute ale românilor, cum am văzut, spre exemplu, cazul interpretării îndrăzneţe şi atipice, totodată, a participării României la Primul Război Mondial şi a Marii Uniri, atunci formarea unui curent de opinie anti-Boia în cadrul căruia este perceput drept antinaţionalist, ca urmare a contestaţiilor istorice formulate, nu mai este un fapt surprinzător.

Dar poate acesta este şi rostul pieţei ideilor funcţionale în actualul cadru democratic, de a oferi publicului şansa audiatur et altera pars. În ceea ce priveşte o teorie istorică, dar nu numai, ar fi bine să luăm la cunoştinţă argumentele teoriei, să le opunem apoi cealaltă perspectivă – contraargumentarea –, dar criteriul pe baza căruia ajungem la o concluzie sau aderăm la o idee să fie adevărul. Acesta este un demers (şi) al istoriei, disciplină relativă mereu deschisă interpretărilor.

primul razboi mondial lucian boiaTitlu: Primul Război Mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări
Autor: Lucian Boia
Editura: Humanitas
Colectie: Seria de autor Lucian Boia
An: 2014
Pagini: 120
Comandă Primul Război Mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări

Citește și despre:

Intrarea României în Primul Război Mondial
Demitizarea istoriei României
România, țară de frontieră a Europei ()

 

surse foto: 1, 2