Miercuri, 16 decembrie 2015, în Sala de Consiliu a Facultăţii de Istorie, în cadrul Seriilor de Istorie Socială, am avut plăcerea să o ascult pe doamna Corina Chiriac vorbind despre condiția artistului în România socialistă.

Corina Chiriac şi-a asumat rolul de reprezentat al generației sale și ne-a povestit despre România socialistă din perspectiva sa, atât ca tânăr artist, cât și ca om. Era o țară în care tinerii simţeau, încă din 1968, revoluția tineretului din Europa, prin intermediul revistelor sau ziarelor pe care reușeau să le procure din afara granițelor. Astfel, adolescenții din acea vreme citeau despre artiştii străini precum Michael Jackson și descopereau propria lor libertate interioară, individualitatea, chiar dacă sistemul încerca să omogenizeze societatea, iar acest lucru însemna, de fapt, dezvoltarea unei personalități duplicitare, pentru a putea supraviețui. Tânărul știa că trebuia să facă ceva cu viața sa, să devină cineva. De asemenea, aprecia importanța lecturii care era cheia de a fi respectat în societate. De altfel, Corina Chiriac a rememorat cum a devorat o copie xeroxată a romanului Un veac de singurătate semnat de Gabriel Garcia Marquez pe care a dat, la acea vreme, suma considerabilă de 200 de lei și pe care a vândut-o apoi cu 150 lei. Sistemul comunist avea nevoie de o fațadă culturală, prin urmare se punea accent pe învățătură, pe diplomă și pe ce însemna a ști, a deveni.

Din punctul de vedere al Corinei Chiriac, artistul din România socialistă avea o condiție bună. Se punea accent pe profesionalism. Mai exact, tânărul era încurajat de o serie de concursuri pentru tinere talente și trebuia să își demonstreze continuu capacitățile în fața comisiilor de examinare, mai ales dacă dorea să obțină atestatul de liber profesionist. Sistemul era gândit în așa fel încât nu aveai voie să nu fii angajat și, în același timp, îți tăia aripile în încercarea de a realiza o societate în care toată lumea era egală. Corina Chiriac consideră însă că această utopie franceză nu a fost și nu va fi niciodată posibilă. Întotdeauna au existat clase sociale, dar acest lucru nu a oprit oamenii să se împrietenească, mai cu seamă că există o nevoie continuă de cunoaştere.

S-au discutat de asemenea și motivele pentru care un artist își dorea să devină cineva. Artistul dorea să iasă în evidență, exista o concurență mare între colegi, cu o miză la fel de mare: succesul. Nu conta dacă proveneai dintr-o anumită familie sau nu. Publicul era, până la urmă, cel care te recunoştea ca artist. În fiecare seară trebuia să demonstrezi că ești tânăr sau, așa cum spunea un profesor de care și-a amintit Corina Chiriac: Copii, veți debuta în fiecare seară!

Unii doreau să fie artişti pentru a-și depăși părinții, lucru foarte greu, după cum ne-a mărturisit artista. Alții doreau să ajungă în mediul universitar sau în „elita celor mari”. Pentru a realiza acest lucru trebuia să demostreze o anumită capacitate, să poată fi acel cal pe care un compozitor poate paria că va câștiga cursa. Să fie bine pregătit muzical și ideologic, să facă compromisuri, să știe să spună „Da să trăiţi!”, dar să facă ceea ce voia. Să lucreze cu o echipă profesională, să demonstreze că se poate conta pe el și să lase impresia că ar putea mai mult dacă i s-ar permite, cu alte cuvinte, să țină cu dinții de statutul pe care îl are, pentru că odată pierdut acesta, era aproape imposibil să revii pe scenă.

Corina Chiriac ș-a adus aminte, cu zâmbetul de buze, și de momentele de la repetiții. De pildă, de multe ori repeta chiar și urcarea treptelor și verifica scena pentru a evita posibilele accidente. Desigur, se mai întâmplau și acestea, chiar dacă a încercat să ocolească toate găurile din scenă. De altfel, ne-a și spus că:

Viața e un fel de a ocoli găurile din scenă.

Un alt lucru punctat de Corina Chiriac a fost importanța de a fi recomandat de cineva. Ne-a povestit că un artist ajungea într-un anumit punct în care și-a dorit din recomandare în recomandare, având la bază, desigur, lungi ore de muncă și multă pasiune. Ne-a mai spus că suntem români și atunci când plecăm din țară, pentru că ne rămâne naționalitatea oriunde am fi.

Ne-a mărturisit sincer că nu știe când era mai bine pentru artişti, pentru că fiecare sistem are avantajele și dezavantajele sale, însă conştientizează că nu mai sunt șansele de atunci. În acea vreme imposibilităţile pe care le avea cineva îi erau mai utile pentru că îl ambiționau să-și dorească mai mult:

Viața este o loterie, dacă ceri puțin, rişti să nu primești nimic.

De asemenea, în acea vreme aveai cu cine să te cerți și cu cine să te împaci, deoarece de cele mai multe ori corespondentul era inteligent și nu prea aveai șanse să cazi în ridicol. A ținut să menționeze și că acum nu are motiv să concureze cu un artist tânăr, ajungând în etapa în care trebuie să concureze cu sine și cu imaginea de artist pe care dorește să și-o mențină. Ne-a vorbit și despre momentele când era plecată din țară, remarcând faptul că sistemul comunist căpăta o altă forma în fiecare țară. Totodată, dacă stăteai mai mult în alte țări începeai, inevitabil, să vezi și lacunele sistemului de acolo. Însă de obicei nu zăboveai atât de mult, pentru că trebuia să lași asigurări că te vei întoarce în România.

Discuțiile au continuat și în timp ce am vizionat o serie de fotografii din arhiva personală a Corinei Chiriac. Am văzut privirile unor oameni pe care îi știu doar din filme sau emisiuni de televiziune, precum Margareta Pâslaru, Doina Badea, Mihaela Mihai, Ștefan Bănică Senior, Dan Spătaru, Amza Pellea, Cornel Constantiniu, Tudor Vornicul, Horia Moculescu, Gheorghe Zamfir, Stela Popescu sau Florin Piersic.

La final, Corina Chiriac a ținut să ne sfătuiască cum ar trebui să privim artiștii din acele vremuri, cuvinte ce mi s-a părut relevante și care sunt general valabile când discutăm despre aspectele României socialiste:

Priviți cu îngăduinţă vremurile de atunci, așa veți fi și voi îngăduiți în viitor!

sursa foto (c) Mădălina Haiducu