Pe 13 octombrie, ceainăria Cărturești Verona a fost gazda unui eveniment cultural care a dat culoare vremii ploioase de afară prin tema pe care a abordat-o: copilăria de-a lungul timpului, așa cum a fost ea tratată în istorie.
Andrei Pippidi (Facultatea de Istorie, Universitatea București), Adrian-Silvan Ionescu (Institutul de Istoria Artei, Academia Română), Gheorghe Lazăr și Nicoleta Roman (Institutul de Istorie Nicolae Iorga, Academia Română) s-au adunat pentru un joc de cuvinte și au discutat despre cartea Copilăria românească – între familie și societate (secolele XVII – XX), apărută anul acesta la Editura Nemira. Fiecare a povestit despre ceea ce l-a îndemnat să scrie despre copilărie, toți patru fiind contribuitori la volumul coordonat de Nicoleta Roman.
Discuția a început printr-o adresare călduroasă către public a profesorului Andrei Pippidi – dragii mei dragi – care a conturat principalele perspective ale temei din acea seară. Istoricul consideră că tema copilăriei a fost abordată mai târziu în România, scrierile fiind cu aproximativ 50 de ani în urma Occidentului. De pildă, în Franța, unul dintre primii istorici care a scris despre acest subiect a fost Philippe Ariès, un cercetător semnificativ al spațiului francofon. Andrei Pippidi a subliniat faptul că această temă nu a fost cercetată mult timp în spațiul nostru deoarece istoricii au considerat că altele sunt mult mai importante, de pildă: chestiunile legate de istoria militară, socială, politică, economică.
Discuția și-a urmat firul prin conturarea unei alte arii a cărții – educația copiilor de-a lungul timpului. De pildă, cercetătorul Gheorghe Lazăr a deplâns situația elevilor din mediul rural. În urma ultimelor studii, s-a constatat că aproximativ 20% dintre copii sunt analfabeți și doar un procent foarte mic dintre ei are acces la studii superioare. Comparând cu alte epoci, situația nu este cu mult mai fericită, având în vedere că interesul statului pentru a investi în educație este din ce în ce mai scăzut. De asemenea, nu trebuie uitat un alt aspect important legat de copilărie în timpul regimului comunist – școala. Pentru cei mici, era principalul mijloc de manipulare, deoarece cadrele didactice, prin influența și autoritatea pe care o aveau, îi puteau convinge foarte ușor și îi puteau educa în spiritul regimului.
Rămânând în sfera de prezentare a ideilor care au condus la crearea acestei cărți, însă extinzând puțin discuția, s-a adus vorba despre faptul că noi nu avem un muzeu dedicat copilăriei. Cercetătorul Adrian-Silvan Ionescu a descris într-o manieră pesimistă situația muzeelor din România și direcția spre care se îndreaptă acestea. El consideră că mai sunt doar câteva muzee cu adevărat cunoscute și vizitate, iar toate celelalte, inclusiv unele destul de importante din provincie, suferă din cauza personalului nespecializat și a lipsei de vizitatori. Posibil ca, odată cu trecerea timpului, o parte a muzeelor să se închidă din cauza lipsei de interes.
Un moment al serii în care dialogul mi s-a părut îndeosebi de animat a fost când Nicoleta Roman a adresat cercetătorului Gheorghe Lazăr întrebarea legată de interesul tinerilor studenți la istorie de a mai face cercetări direct în arhive, de a lucra direct cu documentele. Perspectiva acestuia a fost una destul de pesimistă, el afirmând că interesul tinerilor istorici pentru cercetarea în arhivă este unul destul de scăzut, în principal din cauza remunerației foarte modeste pe care o primește un cercetător la început de drum în carieră.
Am urmărit întreaga discuție cu mare interes, mai ales pentru că sunt un istoric în formare. Mi se pare inovatoare ideea de a aborda o temă precum cea a copilăriei, dat fiind că există o preocupare aparte pentru istoria socială și această temă este ușor de înțeles chiar și pentru o persoană care nu are studii de specialitate. Însă ceea ce m-a contrariat este viziunea asupra celor care încearcă să își construiască o profesie în domeniul cercetării, credința că tinerele generații nu se mai apropie de arhive. Dintr-o perspectivă este foarte adevărat, dar personal cred că acest lucru a fost valabil pentru fiecare generație în parte. În domeniile de cercetare, oamenii se diferențiază tocmai prin motivația muncii lor. Unii se implică profund, deoarece consideră că sunt capabili să găsească interpretări originale pentru niște mecanisme rămase într-un con de umbră, pe când alții văd cercetarea ca pe un serviciu necesar, dar nu neapărat consolidat pe o pasiune aparte. Din acest motiv, generalizarea nu este tocmai o manieră de a contura astfel de atitudini. În orice domeniu există oameni pasionați pentru care obstacolele, precum o remunerație scăzută, pier în fața tuturor posibilităților intelectuale și emoționale pe care le are munca lor.
La final, pesimismul a fost însă înlăturat de chemarea călduroasă către spectatori de a lua autografe și de a continua discuția cu autorii colaboratori ai volumului Copilăria românească – între familie și societate (secolele XVII – XX), iar aroma ceaiului și-a făcut loc printre cărțile din librărie și amintirile legate de copilărie.