Scepticul etic, deși renunță la discursul său etic, nu își neagă, în fapt, posibilitatea unei situări etice. Acest lucru ar fi imposibil, dat fiind că opțiunea sa are la bază o serie de considerații etice, de reflecții, în urma cărora scepticul decide ce este mai bine pentru el în raport cu ceilalți. Însă absența limbajului etic presupune că scepticul nu își mai poate construi identitatea din punct de vedere etic, nu își mai poate atașa atribute etice, nu mai analizează probleme în termeni etici. Scepticul etic încetează, implicit, să se mai raporteze la anumite sisteme etice. Judecățile sale sunt formulate în continuare mai degrabă în termeni de „îmi place”, „nu îmi place”.
Discursul său se construiește în acest punct pe filieră estetică, în sensul că acțiunile, atitudinile și comportamentele despre care vorbeam în articolul anterior sunt clasate acum în funcție de trăirile pe care acestea le prilejuiesc, prin trăiri înțelegând mulțumire, bucurie, tristețe, indispoziție, dezgust și altele asemenea. Tot în acest sens, scepticul își conturează o imagine asupra propriului eu și își construiește sinele în urma unei reflecții asupra modului în care dorește să se perceapă pe sine și în care vrea să își conducă viața în absența discursului etic. Iar această imagine pe care o construiește este, prin excelență, de ordin estetic, un model propriu pe care scepticul etic îl adoptă și prin prisma căruia încearcă în mod constant să se identifice.
Potrivit lui Ludwig Wittgenstein, etica și estetica sunt același lucru.[1] Asemănarea pe care o face între cele două vizează trei aspecte: ambele au în vedere lucrurile sub specie aeternitas, în mod transcendent, „din afară”; ambele se referă la tărâmul a „ceea ce este mistic”, nu doar pentru că enunțurile lor țin de inefabil, ci pentru că presupun o perspectivă globală asociată cu mistica și „valoarea absolută”; ambele se ocupă în mod esențial cu problema fericirii.[2] Richard Schusterman, cel care stabilește aceste aspecte, afirmă că etica și estetica nu sunt nici complet identice, nici complet distincte. Autorul vorbește despre o estetizare a eticului[3], prin care înțelege că observațiile de ordin estetic sunt sau ar trebui să ocupe un loc crucial în determinarea modului în care alegem să ne conducem sau să ne modelăm viața.
Pentru a te clarifica asupra expresiilor esteticii, trebuie să descrii forme de viață.[4] Wittgenstein susține că expresiile estetice, precum nemulțumirea, dezgustul sau indispoziția, iau forma unei critici. Dacă acceptăm această idee, atunci ne putem întreba dacă poate fi aplicată și în cazul scepticului etic. Deși el alege să nu mai folosească noțiuni precum binele, răul, bun, rău, corect, incorect, nu înseamnă că nu există situații pe care nu le aprobă, respectiv dezaprobă și critică. Iar atitudinea pe care o adoptă față de aceste situații se construiește pe două planuri: pe de o parte, acela al reacțiilor instinctive, al așa-numitelor „expresii estetice” despre care vorbește Wittgenstein, pe de altă parte, acela al justificărilor pe care le dă atitudinii adoptate. În acest din urmă caz, având în vedere că limbajul etic este lăsat deoparte, scepticul etic poate recurge fie la un limbaj juridic, în care, deși fundamentele sunt etice, sunt aduse în discuție principii și norme deja stabilite și care nu mai sunt chestionate sub aspect etic sau moral, fie la un limbaj estetic.
Când recurge la un limbaj estetic, chiar și poziția scepticului etic poate fi încadrată în această paradigmă estetică a modului în care ne conducem viața. Este probabil un mod al său de a se construi pe sine în baza unor valori pe care le are, valori care, pentru a păstra consistența cu renunțarea la discursul etic, sunt transferate într-o zonă meta-etică, în care problemele etice devin o chestiune de gust. „Îmi place” și „nu îmi place” nu cer întotdeauna o justificare, iar, dacă o cer, aceasta este strict individuală, nu implică apelul la un limbaj cu autoritate, ci pot, cel mult, solicita o descriere a „expresiilor estetice”.
Această legătură dintre etică și estetică este trasată în baza modificării tipului de discurs al scepticului etic, care renunță la limbajul etic, însă poate adopta unul estetic. Scepticul se identifică în acest punct ca un subiect estetic, procesul însuși de construire de sine având această valență estetică.
[1] Wittgenstein, Ludwig, Tractatus Logico-Philosophicus, editura Humanitas, București, 1991, p. 21.
[2] Schusterman, Richard, Estetica pragmatistă: Arta în stare vie, Institutul European, București, 2004, pp. 225-226.
[3] Ibidem, p. 228.
[4] Wittgenstein, Ludwig, Lecții și convorbiri despre estetică, psihologie și credință religioasă, editura Humanitas, București, 1993, p. 32.