De când mă știu am fost legată, prin voința unei forțe superioare mie, de istorie și de scris. Azi reușesc să le îmbin cumva pe amândouă, cu speranța periculoasă a unui univers autohton în care astfel de pasiuni să poată crește, frumos și sănătos. Prinsă astfel între un trecut zbuciumat ‒ în cărți și, fiindcă-mi place drama, în mine ‒ și un viitor cu cât mai apropiat, cu atât mai incert, puțin timp îmi mai rămâne să trăiesc în prezent, poate și pentru că îl iubesc și-l urăsc simultan. La cel mai abstract nivel, trecutul e mort, prezentul agonizează, viitorul e fetus. Mai vii ca niciodată însă, îmbrățișate toate ca într-o cunună, le-am găsit în cartea de reportaje a Lilianei Nicolae, unul dintre cei mai buni jurnaliști de radio din România, un om care face ca presa română/plină de minciună să devină doar un slogan teribilist născut într-un moment de disperare, fără intenția de a generaliza, dar care o face totuși, prin sintactică.

Locuri. Oameni. Povești.

Apărută la editura Casa de Pariuri Literare și lansată în cadrul ediției 2015 a Salonului Internațional de Carte Bookfest, cartea cuprinde 45 de reportaje, difuzate de-a lungul timpului la Radio România (și adaptate ulterior), sau publicate în reviste ca Dilema Veche și Elle.

În prefață, Liliana Nicolae vorbește despre România ca fiind o țară când veselă, când tristă, iar reportajele sale confirmă asta din plin, fiind creionate ca tablouri ale unor părți de țară pe care cei mai mulți dintre noi nici măcar nu le cunoaștem. Tocmai din acest motiv, indiferent că citești despre satele izolate ale Deltei și despre ultimul deportat din Bărăgan sau despre palatele de lux ale țiganilor din Buzescu și despre atmosfera (românească) de la Parlamentul European, cu greu te poți abține să nu te trezești uneori râzând, alteori exclamând ‒ de uimire sau de emoție, de frustrare sau de încântare.

Tot în prefață, jurnalista subliniază că oamenii au nevoie de povești. Și, într-o țară a contrastelor, așa cum ne-am obișnuit toți să o numim, aș adăuga că poate această nevoie e și mai accentuată, fiind venită pe de o parte din necesitatea românului de a-și pune credința și, dacă trebuie, destinul, în mâna unor posibili eroi, care să-l salveze de diferiți spâni sau zmei: ieri ‒ popoare migratoare, turci asupritori, ruși imperialiști; azi ‒ monedă deficitară, șomaj ridicat, drumuri neasfaltate. Iar, pe de altă parte, există în povești iluzia că cerșetorul poate deveni prinț, că fiul cel mic poate răzbate în detrimentul fraților mai mari, deci mai curajoși, că cenușăreasa va învinge într-un final miezul nopții. Și cum complexul cetății asediate e de mult parte din spiritul colectiv al acestui neam, norocul, șansa sunt infinit mai râvnite decât propria inițiativă de a-ți demonstra singur, ridicându-te din genunchi în picioare, toate așa-zisele calități ascunse și atenuate tot timpul de ceilalți. Românii au nevoie de exemple ale eroilor și ale norocului, iar unii, în încercarea lor continuă, se transformă ei înșiși în poveștile pe care le caută.

Astfel de povești se scriu, în cartea Lilianei Nicolae, în locuri, deși descrise simplu, simțite puternic, cu tot ce cuprind ele ‒ mirosuri, praf, nou și vechi, viață și moarte, boală, sărbătoare, tinerețe și bătrânețe. Sunt locuri mai mult sau mai puțin știute, în care oamenii își poartă toate timpurile în spate, cu certitudinea că aparțin. O femeie s-a îndrăgostit de Sighișoara, singura cetate medievală locuită din România, o alta a ales să trăiască undeva la capătul geografiei, unde se termină harta și putem cădea în mare. Chiar și o acasă de sub un pod de peste Bega, printre gunoaie și șobolani, pare că ascunde o viață trăită după un dat. O biserică dintr-un sat săsesc păstrează lăzi datate 1666 și 1724 și e înconjurată de brazi plantați în timpul comunismului. Într-un cimitir din Sulina sunt înmormântați Ecaterina Moruzi, nepoata prințului Sturdza, doi greci ‒ prinț și prințesă ‒, un pirat. Iar Cuca Măcăii nu e, de fapt, așa departe cum a intrat în legendă.

Reportajele sunt axate pe poveștile oamenilor obișnuiți, unde ar putea părea că nu e loc de senzațional ‒  înțeles așa cum îl definește dicționarul, care impresionează puternic, uimește, emoționează, care interesează în cel mai mare grad, și nu tabloidizat, cu accente denigratoare și intruzive, menite să șocheze. Însă oamenii reportajelor sunt senzaționali tocmai prin simplitatea lor. Și cum ar putea să nu fie astfel doamna Pagu, care aleargă la 86 de ani cinci kilometri de trei ori pe săptămână? Sau oameni ai străzii care și-au găsit motivația în fotbal? Sau Părintele Onufrei, care trăiește în pădurea de pe Masivul Postăvarul de 19 ani?

În același timp, România simplă e, de multe ori, și România săracă sau, mai rău, bolnavă. Și, cel mai rău, ambele. Oameni care nu pot primi ajutor social pentru că nu au încă, la maturitate, acte de identitate și care trăiesc în case de chirpici, în România lui 2008. Tineri seropozitivi care au șanse să trăiască, dar prea puține să se integreze în societate. Un tânăr ucis în 2004 de ineficiența sistemului sanitar românesc, pentru moartea căruia statul român a plătit abia în 2008, când a pierdut procesul în fața CEDO.

Oamenii au nevoie de povești. Și mai au nevoie de un astfel de jurnalism. Fiecare reportaj al Lilianei Nicolae reconstituie o lume. Iar cartea e, de fapt, un amestec de istorie și de viață, având în pagini portrete de oameni din zeci de timpuri. E o călătorie.

 

Titlu: Locuri. Oameni. Povești
Autor: Liliana Nicolae
Editură: Casa de Pariuri Literare
Colecție: Remember
An: 2015
Pagini: 340

Mai multe despre Liliana Nicolae puteți afla din interviul pe care i l-am luat în noiembrie 2013.

Tot ce am făcut în meseria asta sunt lucruri pe care nu le-am visat niciodată. Și fiecare în parte m-a ajutat nu doar ca ziarist, ci și ca om.

surse foto: (c) octaviancarare.com, 2