În niciunul din secolele precedente, în Europa nu s-a vorbit şi s-a scris mai mult despre drepturile omului decât în secolul douăzeci. Totuşi, în niciunul din secolele precedente nu s-au călcat în picioare drepturile omului într-o măsură atât de groaznică, prin state totalitare şi prin dictaturi, ca în secolul nostru. [1]
Secolul XX – un secol al marilor întrebări şi al marilor paradoxuri – a creat lumi aproape polare, în care valorile propovăduite odinioară de umanism ori de iluminism au devenit, în spaţiul de aplicare al noii ideologii, nu numai desuete, ci chiar obscurantiste; libertatea şi drepturile fundamentale ale omului au încetat să mai fie considerate esenţă a statului modern, fiind convertite mutatis mutandis în „tertipuri” burgheze al căror unic scop devenea „subjugarea” popoarelor. La începutul unui veac ce se anunţa promiţător, când ştiinţa, literatura şi arta îşi trăiau netulburate momentul de glorie, comunismul a transformat cu o forţă incredibilă structura fragilă, e drept, a lumii care-şi anunţa mândră menirea civilizatoare. Teroarea, deportările şi ororile născute de acest regim aşază un serios semn de întrebare cu privire la cunoscuta maximă hegeliană care spune că istoria ne învaţă că nu învăţăm nimic din istorie.
Deşi existente şi în alte epoci istorice, deportările constituie una dintre practicile cele mai frecvente ale regimurilor comuniste. Imperiul Ţarist le-a practicat cu mult înainte de veacul al XX-lea, scopul constituindu-l diseminarea populaţiilor ce locuiau pe anumite teritorii şi înlăturarea solidarităţii şi a coeziunii fireşti, de altfel, dintre cei care aparţineau aceleiaşi etnii şi care vorbeau aceeaşi limbă; odată cu apariţia regimului totalitar comunist a început un nou val de deportări. Alături de românii din Basarabia, din Bucovina ori din alte provincii româneşti, au fost deportaţi de pe teritoriul României şi unguri, armeni, albanezi ori germani. În fapt, nimeni nu a scăpat acestei culpabilizări colective[2], instrumentate cu un talent birocratic criminal de către Comisia de Control. Oameni urcaţi asemenea animalelor în vagoane pentru vite, smulşi de lângă famiile lor şi trimişi departe, în Rusia, la Stalino, întorşi unii dintre ei înapoi într-o Românie înţesată, ea însăşi, cu închisori politice – iată tragedia suferită, în acest veac, de români, de polonezi, de germani deopotrivă.
Departe, în Rusia, la Stalino e un volum memorialistic care cuprinde amintiri şi documente privind deportarea în Uniunea Sovietică a etnicilor germani din România între 1945 şi 1950. Volumul a apărut în 2000, cu ocazia comemorării a 55 de ani de la începutul deportărilor. Hannelore Baier aduce laolaltă amintirile celor trimişi în lagărele de muncă sovietice şi reîntorşi ulterior acasă, amintiri uneori cutremurătoare şi pline de forţă, alteori difuze şi resemnate. Sunt rememorate ridicările, drumul infernal către URSS, ce se întindea pe săptămâni întregi, sărăcia ruşilor şi foamea, munca, dorul de casă şi moartea, dar şi legăturile formate între cei părtaşi la aceeaşi suferinţă.
Guvernul sovietic luase în considerare posibilitatea utilizării „muncii germane” încă din 1943, se pare[3]; doi ani mai târziu, planurile au fost puse în practică. 75.000 de femei şi de bărbaţi ai comunităţii germane din România au fost, începând cu 1945, deportaţi în Uniunea Sovietică. Procentajul celor morţi a atins 15-20% şi a depins de vârsta pe care o aveau cei deportaţi şi de condiţiile lagărelor în care au ajuns.
Ordinele de deportare semnate de Stalin vizau mobilizarea tuturor germanilor apţi de muncă, bărbaţi între 17-45 de ani, respectiv femei între 18-30 de ani, aflaţi pe teritoriile eliberate de Armata Roşie. Ridicările au „respectat” procedura specific sovietică: oamenilor li se spunea că trebuie să participe la o şedinţă, erau adunaţi în şcoli, spre exemplu, după care li se spunea că, de fapt, vor trebui să plece în Rusia, să reclădim acolo ceea ce germanii distruseseră.[4] Sunt menţionate cazuri în care părinţii şi-au dus fiicele spre a le „îmbolnăvi” prin anumite injecţii – ştiut fiind faptul că cei bolnavi ori invalizi erau scutiţi de deportări, însă acestea aveau să moară ulterior din cauza supradozei.
Transportul se făcea în vagoane pentru vite în care erau îngrămădiţi, uneori, mai mult de o sută de oameni. Izbucnirea tifosului, dar şi oboseala, foamea şi frigul începuseră deja să facă primele victime. Supravieţuitorii mai povestesc şi despre sărăcia extremă existentă în Rusia la jumătatea veacului trecut:
…când am părăsit sala de mese a ruşilor cu pâinea în mână, am văzut o mare adunare de oameni, copii şi adulţi, care stăteau pe marginea drumului. Aşteptau pâinea pe care noi o aruncam. Observând acestea, tare am mai căzut pe gânduri…[5]
Acest fapt reliefează încă o dată utopia pe care se întemeiază comunismul, căci proletariatul nu era decât numele dat celor mulţi, manipulaţi, înfometaţi şi ţinuţi în cea mai neagră sărăcie de către cei care concentrau, în fapt, puterea.
Iernile cu temperaturi de până la minus patruzeci de grade făceau viaţa în lagăre insuportabilă. Verile aduceau numeroase boli, precum râia ori distrofia provocată de păduchi şi de condiţiile insalubre, şi nu în puţine rânduri oamenii aveau să moară de septicemie.
Trimişi la muncă pentru reconstrucţia industriei cărbunelui din Donbas şi a industriei siderurgice din Sud[6] erau toţi cei deportaţi, indiferent de sex ori de vârstă. Femeile erau trimise în minele de cărbune ori puse să încarce vagoneţi, să care buşteni la fabrica de cherestea ori să lucreze în carierele de piatră, în vreme ce bărbaţii erau folosiţi îndeosebi în sectorul construcţiilor.
Hrana în lagăre era deosebit de sărăcăcioasă, motiv pentru care nu în puţine rânduri erau mâncaţi câini, prinşi în capcane special construite pentru aceasta, dar şi animale moarte ori ierburi – atunci când se găseau.
În toamna lui 1946, recolta era foarte slabă. Mulţi s-au îmbolnăvit de subnutriţie, iar numărul decedaţilor creştea în mod îngrijorător. Picioarele, burta şi capul acelor oameni se umflau, mergeau cu tot mai mare dificultate sau nu mai puteau merge deloc, arătau ca nişte monştri.[7]
Cu toate acestea, în lagăre se organizau coruri, se cânta, se juca fotbal şi se organizau concursuri sportive. Marile orori ale trecutului ne lasă, poate, şi o învăţătură de necontestat: contrar celor mai îngrozitoare şi inimaginabile orori puse în practică de cei ce s-au îndepărtat de raţiune, încercând să construiască lumi utopice cu preţul chiar a milioane de vieţi, uneori, oamenii nu încetează să fie oameni. În fond, când Sartre spunea că tot ce avem este al nostru, avea dreptate.
[1] Ana Blandiana, în Prefaţă la Departe, în Rusia, la Stalino, editura Intergraf, 2003, p.7
[2] Ibidem, p.7
[3] P.M.Poljan, „Die Westarbeiter”: Entschädigung durch Arbeit, („Muncitorii din Vest”: despăgubiri prin muncă, tiposcris), apud Hannelore Baier, op.cit., p.19
[4] Anton Czumbil/Socond, în H. Berner, D.Radosav, …und keiner weiß warum, Ravensburg, 1996, p.32, apud Hannelore Baier, op. cit., p.42
[5] Desiderius Altvater/Căpleni, „Davai chirpici!”, în H.Berner, D.Radosav, op.cit., pp.89-90, apud Hannelore Baier, p.66
[6] Art. 6 al Hotărârii nr.7161 a Comitetului de Stat pentru Apărare cu privire la mobilizarea şi internarea tuturor germanilor apţi de muncă ce se află pe teritoriile eliberate de Armata Roşie din România, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria şi Cehoslovacia, apud P.M.Poljan, op.cit.
[7] Karl Bereznyak/Reşiţa, Nackt wie bei der Geburt wurden sie auch beerdigt (Goi, ca la naştere, au şi fost înmormântaţi), în” Ich weiß, dass du mein Vater bist, aber ich kenne dich nicht“ (Ştiu că-mi eşti tată, dar nu te cunosc), Reşiţa, 1995, p.21, apud Hannelore Baier, p. 91