Noi nu suntem nici persani supuşi vreunui despot, nici egipteni subjugaţi de preoţi, nici greci sau romani a căror participare la autoritatea socială îi consola pentru absenţa libertăţii în sfera privată. Noi suntem oameni moderni, care vor să se bucure de drepturile lor, care vor să-şi dezvolte facultăţile aşa cum cred ei de cuviinţă [1].
Într-adevăr, pentru noi, oamenii lumii moderne, libertatea e un dat fundamental, motor al evoluţiei pluridimensionale a umanităţii şi valoare esenţială a oricărei societăţi echilibrate şi solide care apără, cu mijloace specifice, integritatea membrilor săi. Cu toate acestea, privarea de libertate se impune, deseori, tocmai ca mecanism de reglare a anomiilor sociale, însă scopul îl constituie aici, în termenii lui J.S. Mill, prevenirea vătămării altora. La antici însă alta este istoria privării de libertate şi altele sunt raţiunile ei. Aristotel, spre exemplu, defineşte şi justifică deopotrivă sclavia drept garanţie indispensabilă a oamenilor liberi de a-şi putea dedica timpul politicii şi bunei guvernări a cetăţii.
Existentă şi în lumea mesopotamiană ori în cea egipteană, sclavia atinge apogeul în Roma Antică, urmând o evoluţie treptată, dezvoltându-se semnificativ în perioadele de mari cuceriri ale Imperiului şi pierzându-şi din importanţă mai târziu, odată cu asumarea de către romani a noilor principii creştine.
Sclavia îşi are rădăcinile în latinescul medieval sclavus şi reprezintă condiţia umană a persoanelor care lucrează pentru un stăpân fără vreo remuneraţie şi care nu dispun de drepturi asupra propriei persoane. Or, sclavii, neavând capacitate juridică, nu erau consideraţi persoane; eticheta aplicată lor – de res ori instrumenta vocalia (lucruri sau animale vorbitoare) apare astăzi drept atribut al unei civilizaţii sălbatice, în orice caz, cu desăvârşire inumane; cu toate acestea, civilizaţia romană constituie, în ansamblul ei, un important punct de cotitură în naşterea lumii, a valorilor şi a culturii moderne, iar moştenirea ei – comună multor popoare de pe continentul nostru –, a devenit în spaţiul istoric postbelic unul dintre elementele esenţiale care au închegat fragila, dar necesara unitate europeană.
Una dintre primele definiţii date sclaviei aparţine jurisconsultului roman Florentinus, care o consideră o instituţie de drept al ginţilor conform căreia cineva este supus, împotriva naturii, unei puteri străine.[2] Deşi Florentinus însuşi avea în proprietate sclavi, această definiţie reflectă umanismul gândirii juridice romane de la acea vreme, căci libertatea e considerată, iată, starea naturală a omului, iar sclavia – o stare contra naturii. O practică, odată încetăţenită într-o societate anume, e dificil de răsturnat însă, mai ales dacă ea dovedeşte şi o anume utilitate. În cazul de faţă, aceasta era una semnificativă: forţa de muncă a sclavilor a constituit un adevărat motor al evoluţiei economice a lumii romane, un element de care cei mai mulţi nu se puteau lipsi aşa uşor.
Izvoarele principale ale sclaviei erau naşterea, războiul, dar şi alte metode prevăzute de dreptul roman. Astfel, copiii născuţi dintr-o mamă sclavă se năşteau sclavi; dacă tatăl era însă sclav, iar mama – o femeie liberă, copiii astfel născuţi erau liberi. În afara celor care deveneau sclavi prin naştere ori în urma războaielor, existau şi situaţii în care sclavia era aplicată drept pedeapsă; spre exemplu, îşi pierdeau libertatea cei care nu se prezentau la încorporarea în legiunile romane ori dezertau, hoţii prinşi în flagrant, dar şi cei care se sustrăgeau de a fi înregistraţi în registrele cenzorilor, cu ocazia efectuării recensămintelor – scopul constituind-l acela de a scăpa de plata impozitelor pe avere. O situaţie interesantă era aceea a femeii libere care devenea amanta unui sclav: după ce era atenţionată de trei ori să pună capăt unei astfel de relaţii, dacă ea nu se conforma, era transformată în sclava acelui stăpân care deţinea şi sclavul.[3]. Raţiunea era aceea că dintr-o astfel de relaţie, copiii născuţi ar fi fost liberi – fapt care, în mod evident, nu era în interesul proprietarilor de sclavi. Lipsiţi aproape în totalitate de drepturi, sclavii puteau totuși să se căsătorească; bărbatul sclav nu avea însă nicio putere asupra soţiei ori asupra copiilor – toţi aceştia fiind supuşi cu desăvârşire puterii stăpânului.
Asupra sclavilor, stăpânii au avut o perioadă destul de îndelungată putere aproape nelimitată, motiv pentru care abuzurile şi uciderea lor la ordinul stăpânilor erau considerate un drept al proprietarilor de sclavi. Dreptul de viaţă şi de moarte al acestora din urmă le permitea, aşadar, să dispună cum ar fi vrut de persoana sclavului, luându-i chiar viaţa. Acest drept va fi interzis ulterior de un împărat roman – Antoninus Pius. Stăpânii mai aveau un drept de folosinţă completă a forţei de muncă a sclavilor, îi puteau vinde, abandona şi înstrăina de copiii lor. Cu toate acestea, mai târziu, când situaţia sclavilor avea să fie îmbunătăţită, aceştia aveau să dobândească posibilitatea de a denunţa pe calea unor plângeri abuzurile şi tratamentele excesive, inumane, aplicate de stăpânii lor.
Îndeosebi după războaiele punice, numărul sclavilor a crescut vertiginos; eşti ieftin ca un sard, spunea o veche maximă romană[4]. Cu toate acestea, se impuneau anumite măsuri de protecţie a lor. Altfel spus, statutul de lucruri ori de animale vorbitoare începea să fie amortizat. Treptat, a fost interzisă utilizarea sclavilor la jocurile de circ ori în luptele cu animale sălbatice, castrarea şi uciderea lor la ordinele stăpânilor, aceasta din urmă fiind considerată omucidere. Ulterior, aveau să poată încheia singuri acte juridice – spre exemplu, pactele de răscumpărare din sclavie. Existau şi forme de semi-sclavie; spre exemplu, persoanele cu o stare materială precară îşi puneau viaţa la dispoziţia proprietarilor de circ, urmând a fi folosiţi ulterior în luptele cu gladiatori ori cu animale sălbatice. Luptele de gladiatori au fost interzise la Roma, în 404, de Honorius.
În Europa, sclavia a fost eradicată abia la finele secolului al XV-lea. Cu toate acestea, ea a continuat să fie practicată secole întregi, inclusiv de către europeni în colonii. Raţiunile erau, ca şi la vechii romani, unele de natură economică. Forţa de muncă reprezentată de anumite segmente de populaţie, exploatate în mod voit în acest sens, a contribuit la dezvoltarea economică uneori spectaculoasă a unor societăţi occidentale, aceleaşi societăţi care aveau să statueze ulterior, în actele lor constituţionale, că libertatea e o valoare fundamentală a omenirii. În anumite forme specifice, sclavia e prezentă şi astăzi pe mapamond. Raţiunile economice continuă să le înlocuiască, din păcate, pe cele umane în poziţionarea structurilor de putere faţă de om privit în individualitatea sa. Este esenţial însă ca libertatea umană să fie percepută la adevăratele ei dimensiuni şi respectată cu sfinţenie de către fiecare dintre noi, fapt care rămâne o datorie a fiecărei generaţii care se succede.
[1] Benjamin Constant, în Despre libertatea anticilor în comparaţie cu libertatea modernilor, Institutul European, 1997
[2] Florentinus, Institutiones, 1.9; M. Jacotă, Gh. Piticari, Drept privat roman, Universitatea „Al. I. Cuza”, Facultatea de Drept, Iaşi, 1987, p. 158
[3] Valerius M. Ciucă, Drept roman. Lecţiuni, vol 1, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2014, p. 244
[4] V.M. Ciucă, op.cit., p. 249