Pare că nu am de ales – fiecare lună care trece îmi lasă în urmă o zi încărcată de emoţie şi oricât aş vrea să fiu mai puţin zbuciumată în mine, universul conspiră agasant împotriva mea. Aşa s-a întâmplat şi marţi, 28 aprilie, când, deja rănită de alte istorii, mă îndreptam spre Biblioteca Centrală Universitară, unde urma să aibă loc Conferinţa O pagină de istorie semnată de Regele Mihai, eveniment creat de Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei, marcând împlinirea a 70 de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și continuând seria conferințelor România în timpul monarhiei.
Ironic, cu doar câteva zile în urmă repetasem într-un anumit context că republica românească nu îmi oferă niciun reper. Şi, cât timp i-ar mai trebui ei să crească, privesc nostalgică într-un trecut parcă mai legitim decât prezentul. În fond, încă e un paradox faptul că liderii politici români au condamnat oficial, în Parlament, comunismul şi, implicit, acţiunile criminale ale acestuia, dar au lăsat în afară însăşi instaurarea republicii şi înlăturarea abuzivă a monarhiei, formula în care s-a născut, de fapt, România modernă. Începând cu 30 decembrie 1947, ziua abdicării Regelui Mihai, drumul statului, care făcuse deja primii paşi în lumea occidentală, a fost scindat brusc, iar problemele cu care se confruntă azi România vin tocmai din această fatală desincronizare.
Mulţumesc studenţilor de la Facultatea de Istorie – au fost, printre altele, cuvintele prin care doamna Marilena Rotaru a deschis conferinţa, cuvinte care îţi întăresc convingerea că eşti în locul potrivit la momentul potrivit, că un curs despre Kosovo pe care îl aveai la aceeaşi oră ar fi fost, din atâtea motive, o alegere mult mai puţin inspirată. Cuvinte care îţi aduc un sentiment rar de mândrie nevinovată.
În Aula BCU s-a proiectat apoi discursul lui Sir Gavyn Arthur, al 675-lea Lord Primar al Londrei, discurs dedicat Majestăţii Sale în cadrul unei ceremonii de la Londra, din 2012. Cât am ascultat cuvintele reprezentantului monarhiei britanice, am trăit iarăşi frustrarea lui ce-ar fi putut fi, revolta faţă de un sistem închis, care a reuşit să suprime nu doar tradiţia istorică a acestei ţări, ci şi simbolurile sale, tristeţea gândului că, în anii ’90, nici puterea, dar nici opinia publică nu l-a mai vrut pe Regele Mihai. Pentru că mulţi nici nu îl ştiau, pentru că era un om din alte vremuri, pentru că gustul libertăţii şi promisiunea unei lumi noi au fost suficiente stomacurilor rupte de foame şi minţilor rătăcite prin frig – nu era momentul ideologiilor. Şi cine ar fi putut să ceară mai mult?
Discursul lui Sir Gavyn Arthur a fost plin de mulţumiri către Regele Mihai – o apreciere dezinteresată şi sinceră, pe care, azi, nu am văzut-o exprimată faţă de niciunul dintre cei care ne conduc. S-au amintit evreii pe care Majestatea Sa i-a adăpostit în Palat în momentul începerii Războiului şi eliberarea lagărelor de concentrare, după arestarea lui Ion Antonescu, cum nemţii au ameninţat România odată cu 23 august 1944, iar ambasadorul lui Hitler la Bucureşti s-a împuşcat, precum şi confruntarea cu forţele comuniste.
Your life would be unbelievable, if it were not totally true.
Regele Mihai a fost asigurat de iubirea şi respectul londonezilor, precum şi de recunoştinţa că, prin decizia îndelung contestată de la 23 august, România a scurtat cu cel puţin şase luni cel de-al Doilea Război Mondial. Sir Gavyn Arthur l-a numit pe Rege o conştiinţă a naţiunii, remarcându-i decenţa şi curajul, sacrificiul şi lupta, declarându-l unul dintre cei mai extraordinari suverani din câţi au domnit vreodată. Iar la Londra – şi la BCU – s-a auzit apoi Trăiască Regele! – şi lumea a căpătat o altă dimensiune.
Povestea Regelui Mihai şi contextul istoric în care s-a scris aceasta au fost schiţate de domnul prof. univ. dr. Adrian Cioroianu, care a subliniat momentele în care suveranul român a fost un actor principal – 23 august 1944, greva regală din vara anului 1945 şi 30 decembrie 1947, despărţirea de monarhie –, insistând pe faptul că istoria e construită din elemente intempestive, aşa numitele lebede negre[1].
…un om a cărui viaţă, pentru orice om onest care o parcurge, ajunge la concluzia că a fost infinit mai bogată în suferinţe decât în victorii, în lovituri pe care i le-a dat istoria mai curând decât mângâieri.
Aşa cum victoria grecilor asupra perşilor nu fusese preconizată de nimeni sau cum intrarea Albaniei în NATO a constituit un eveniment surprinzător, în aceeaşi logică, este injust ca Regele Mihai să fie acuzat pentru ceea ce avea să se întâmple după 23 august, cu atât mai mult cu cât, după întâlnirea de la Teheran, principalele puteri hitleriste deciseseră deja rolul dominant al Rusiei în această zonă, iar dintre occidentali, de exemplu, Anglia se dispensase de România şi de Bulgaria în favoarea Greciei.
Regele care i-a întors spatele lui Hitler, arestându-l pe Antonescu; Regele care a vrut să-i întoarcă spatele lui Stalin şi într-o oarecare măsură chiar i-a întors spatele lui Stalin, cerându-i lui Petru Groza să-şi dea demisia; Regele care i-a supravieţuit şi lui Hitler, şi lui Stalin, şi lui Nikita Hruşciov sau Nicolae Ceauşescu, Gheorghiu Dej sau Ana Pauker, le-a supravieţuit tuturor pentru a ne da nouă senzaţia că, oricât ar părea de paradoxal, lebedele negre fac ca oamenii buni să câştige pe termen lung.
Iar Regele Mihai într-adevăr a câştigat. Şi am făcut-o şi unii dintre noi, cei care mai avem răbdarea să ne dăm seama că e o minune să-i fim contemporani, cei care păstrăm resentimentul ratării unui moment unic şi pierderea unei şanse.
…a reapărea într-o ţară din nou eliberată, un om ce plecase aparent înfrânt dintr-o ţară ce se pregătea să intre în sclavie, mi se pare o superbă revanşă a istoriei şi un extraordinar cadou pe care destinul l-a făcut acestui om.
Spre seară, când am plecat de la BCU, ploua peste Calea Victoriei, ca o mântuire. Eram eu şi-o umbrelă, iar în zgomotul gândurilor mele şi-a făcut loc liniştea specifică doar credinţei că ţi-e bine. Fusese o zi ca oricare alta şi diferită de toate celelalte – genul de zile pe care le retrăieşti. Istorice.
[1] Teorie dezvoltată de Nassim Nicholas Taleb, profesor, eseist, statistician şi analist de riscuri, ce vizează evenimentele impredictibile, cu un impact major asupra istoriei.