Nu râvni, suflete al meu, către nemurire,
ci istoveşte întinderile posibilului.
(Pindar)
Am început să citesc Narcis şi Gură-de-Aur de Hermann Hesse după ce am dat peste o recomandare într-un volum editat de Dan C. Mihăilescu, Cărţile care ne-au făcut oameni, sugestia aparţinându-i lui Gabriel Liiceanu. Este vorba despre un roman complex, cu reflecţii asupra unor multiple teme, care prezintă opiniile scriitorului despre artă, viaţa artistului, pietate, natura umană şi finalitatea ei, şi, în fine, cel mai interesant aspect în viziunea mea, despre cum o legătură de prietenie poate exista între doi reprezentanţi ai unor credinţe opuse de la cer pân’ la pământ: monahism şi hedonism radical. Romanul ne poartă în timp, în întunecatul Ev Mediu: începe din sumbra atmosferă a unei mănăstiri, apoi are loc translaţia planului în cel al comunităţilor medievale spre care pleacă un tânăr elev după ce părăseşte şcoala monahală pentru a-şi urma adevărata vocaţie.
Am apreciat că romanul se dezvoltă pe următoarea schemă heraclitică: realitatea (cărţii) este formată dintr-o unitate a contrariilor. Coexistenţa acestora determină devenirea evenimentelor din carte, totul fiind într-o perpetuă schimbare-panta rhei (totul curge). Polemos (războiul) a zămislit lumea, polemos domneşte asupra ei (Heraclit). Războiul nu în înţelesul de luptă armată, ci tocmai conflictul contrariilor care formează realitatea. Pretutindeni există o sumă de antiteze şi o mulţime de treceri ale elementelor opuse unele în altele. Lupta dintre contrarii nu este purtată într-un mod haotic, ci echilibrată de un principiu de echilibru: „armonia”, „justiția”, „Logosul”, diferite denumiri ce apar în exprimările filosofului. Comun înţelesurilor acestora este faptul că principiul coordonează tensiunea contrariilor ce determină realitatea, menţinând ordinea universală. Acesta este focul cosmic descris ca element originar, din care devin toate lucrurile (deci a căror sursă este) şi la care toate vor reveni. Focul face ca toate să devină ceea ce sunt, fiind, printr-o expresie folosită de Aristotel pentru a defini obiectul de studiu al filosofiei, printre primele principii şi cauze, despre acestea Stagiritul precizând că reprezintă primul punct de plecare datorită căruia un lucru este, ia naştere sau este cunoscut.
De la teorie la practică. La mănăstirea Mariabronn, în Germania medievală, dintre personajele comunităţii monahale se remarcă strălucirea a două spirite: abatele Daniel şi dascălul Narcis. Acesta din urmă este înzestrat cu o înţelepciune de cărturar şi talente atât de apreciate încât ajunge dascăl încă din timpul noviciatului.
Băiatul Gură-de-Aur va fi adus la mănăstire de către tatăl său – factorul decisiv – pentru a se dedica studiului şi vieţii pioase. Tânărul va părăsi după câţiva ani lăcaşul, când îi vor fi fost arătate de către Narcis scopurile cărora trebuie să li se dedice – Narcis avea, de altfel, marea calitate de cititor al sufletelor. Refuzul acestuia de a-şi continua pregătirea teologică îşi găseşte explicaţia în antagonismul părinţilor săi. Există în Gură-de-Aur un germene de contradicţie originară, izvorât din firile opuse ale tatălui, respectiv mamei sale, de la care „moşteneşte” un stigmat ce îl va urmări întreaga viaţă. Figura paternă exprimă nobleţe, purtări alese, o viaţă închinată familiei. Pe mama sa, la început dansatoare […] necurată şi păgână […] o culesese din sărăcie şi ocară. După câţiva ani, femeia părăsise căminul, urmând o viaţă sibaritică şi dobândind un renume de vrăjitoare. Se pare că nu se împăcase cu isihia vieţii de familie guvernată de legi morale specifice. Tatăl său, pe de altă parte, va deveni un „bisericos’’, încercând să îl abată pe Gură-de-Aur de la drumul ales de soţia sa şi oferindu-i o viaţă închinată rugăciunii.
Alegerile contradictorii ale mamei sale le vor determina şi pe cele a lui Gură-de-Aur, precum şi structura duală a cărţii. După câţiva ani petrecuţi la mănăstire, tânărul îşi va asculta pornirea simţurilor şi îşi va dedica viaţa unui singur scop – dragostea. Dacă până atunci vocea tatălui păru literă de lege, amintirea mamei îl va face să conştientizeze asemănarea cu ea, atracţia spre o lume a plăcerilor (gr. hedone). După o perioadă de pribegie în care îşi potoleşte setea din cupa erosului feminin, îşi va descoperi vocaţia de artist, asemenea lui Dedalus al lui James Joyce: doi trădători ai cerului care îşi găsesc menirea în făurirea eternităţii efemerului – arta. Tot la capitolul comparaţii se remarcă o altă paralelă cu discipolul creionat de Umberto Eco în Numele Trandafirului. Novicele Adso manifestă o profundă admiraţie faţă de maestrul său, călugărul franciscan Guglielmo, o dorinţă arzătoare de a-şi însuşi cât mai multe cunoştinţe, arată disciplină şi ascultare, alungă orice gânduri care îi clatină hotărârea de a urma drumul spre călugărire.
Viaţa urmată de Gură-de-Aur după plecarea de la mănăstire a fost închinată cultului femeii: aventuri de scurtă durată cu ţigănci, ţărănci, fete de curte, femei ce aveau să fie răpuse de ciumă. Plăcerile de acest gen vor constitui un modus vivendi al său. Relaţia maestru-discipol prezentă la Eco, cultivată pe filonul devotamentului, se păstrează însă şi în această operă. Paradoxul cărţii, ilustrat de antiteza esenţială dintre Narcis, devenit abatele Ioan, şi Gură-de-Aur, este reprezentat de atipica prietenie pe viaţă ce se va lega între o fiinţă la care totul este spirit – un viitor abate, un om cu o construcţie raţională de nezdruncinat – și cel care pare să-i fie în toate privinţele contrariul.
Prietenia legată la mănăstire între cei doi a fost elementul originar, puntea de legătură dintre ei, dar şi sursa din care devin posibile vieţile lor contradictorii, deoarece Narcis i-a descoperit prietenului său originea maternă uitată, arătându-i calea, opusă vieţii închinate rugăciunii, pe care îi era dat să pornească. În finalul cărţii, după vieţile paralele duse, totul va reveni la starea iniţială – la prietenia pe care o avuseseră, odată cu revenirea lui Gură-de-Aur la mănăstire. Logosul, principiul de ordine şi echilibru (în acest caz virtutea prieteniei), nu a încetat să îl urmărească pe Gură-de-Aur, la fel cum stigmatul mamei l-a condus până în clipele de final, schiţând astfel o interesantă sinteză între spirit – calea lui Narcis – şi materie – drumul mamei sale. Nu ar fi corect să spun că prietenia dintre cei doi i-a făcut să devină ceea ce sunt, dar, în mod sigur, influenţele unuia asupra altuia au fost decisive.
Experienţele adunate de Gură-de-Aur de-a lungul călătoriei sale vor fi transpuse în artă. Întors în final la Mariabronn, îşi va amenaja un atelier, va lua un discipol alături şi se va dedica meşteşugului sculpturii, proiectând personaje biblice a căror sursă de inspiraţie sunt figurile cunoscute de el: abatele Daniel şi meşterul vor deveni „material’’ pentru chipurile evangheliştilor, va crea o statuie a Mariei, în care intenţiona să eternizeze una din figurile de neuitat ale tinereţii sale, frumoasa, mereu neliniştită fiică de cavaler, Lydia.
Admirator al dialogurilor lui Platon, mi-a plăcut să privesc cartea drept o transpunere literară a distincţiei suflet-trup întâlnite deseori în opera sa şi dezvoltată în Phaidon sau Despre suflet. Conform filosofului, sufletul este superior, etern, singurul capabil de a contempla Ideile, pe când trupul este doar o povară efemeră pentru suflet şi raţiune. Transpunerea se potriveşte până la un anumit punct: în cartea noastră, din efemer personajul creează o formă de artă destinată eternităţii. Apare acum o nouă distincţie făcută de filosofii greci între episteme (știinţă) şi techne (artă), ai cărei reprezentanţi sunt, desigur, figurile principale ale romanului. Ştiinţa este rezultatul exerciţiului raţiunii, o formă superioară de cunoaştere raportată la artă, care se bazează pe modul de receptare al simţurilor, urmat apoi de exprimarea senzaţiilor percepute. Convins de superioritatea gnoseologică a celei dintâi, finalul operei îl va face pe Narcis să pună semnul egalităţii între cele două categorii:
Încep a înţelege ce este arta. Înainte vreme, în comparaţie cu gândirea şi ştiinta, nu mi se părea demnă de luat în serios. Gândeam cam aşa: întrucât omul este un amestec îndoielnic de spirit şi materie, întrucât spiritul îi deschide cunoaşterea celor veşnice, iar materia îl coboară şi-l înlănţuie de ceea ce este trecător, el ar trebui să se depărteze de simţuri şi să năzuiască spre tărâmul spiritual, pentru a-şi înălţa viaţa şi a-i da sens. […] Abia acum văd câte căi există spre cunoaştere şi îmi dau seama că drumul spiritului nu este singurul şi, poate, nici cel mai bun. (p. 134)
Cele două personaje pot fi asemănate cu protagoniştii filmului Der Himmel über Berlin (Wings of desire). Doi îngeri antropomorfi străbat Berlinul postbelic, aud gândurile muritorilor şi încearcă să îi consoleze atunci când este cazul (îngerul la nevoie se cunoaşte). Elanul înaripat al unuia dintre ei va fi perturbat de cunoaşterea unei femei, fapt ce îl va face să îşi dorească decăderea la condiţia umană pentru materializarea iubirii. După o întâlnire cosmico-onirică a celor doi urmează deznodământul biblic din Adam şi Eva în care bărbatul urmează femeia, părăsind spaţiul paradisiac (From eternity to her). Regăsindu-se într-un local de noapte, acum amândoi oameni, pe rockul strident al piesei lui Nick Cave, From her to eternity, cei doi îşi mărturisesc sentimentele, iar despre îngerul nostru vocea povestitorului, prezentă pe tot parcursul filmului, va spune că este primul care a cunoscut iubirea (lumească). Evident, îngerul statornic îl reprezintă pe Narcis, incoruptibilul personaj al spaţiului sacralizat al mănăstirii, în timp ce Gură-de-Aur simbolizează îngerul dezertor, spiritul incapabil a sta departe de realizarea în şi prin iubire.
Prin prisma acestor idei exprimate în forme atât de diverse recomand lectura volumului Narcis și Gură-de-Aur. În special celor pasionaţi de romane pe tema prieteniei, de poveşti de dragoste ieşite din tiparele normalităţii Evului Mediu, dar cel mai mult cugetătorilor pe temele menționate anterior. Pentru a nu deifica opera, printre minusurile ei găsesc prezentarea într-o manieră absolută a personajelor şi a propriilor alegeri – drumul sfinţeniei versus cel al păcatului. Aceştia evocă extremele de reprezentare ale ideilor ambivalente în care cred. Pe fundalul alb-negru al poveştii, calea de mijloc nu este o soluţie, ceea ce, prin raportare la realitate, oferă dualismului Narcis-Gură-de-Aur un caracter utopic.
Recomand, totodată, şi piesa Marooned de la Pink Floyd, al cărei videoclip sintetizează acelaşi fundal dihotomic: sunetul de calitate divină versus un personaj care declanşează instinctiv stimulii fiziologici înclinaţi spre hedone. Dacă aş fi pus să aleg în această situaţie, dintre nonculori, mereu am preferat albul. Statornic.
Titlu: Narcis şi Gură-de-Aur
Autor: Herman Hesse
Editură: Rao
Colecţie: Opere XX
An: 1995
Traducător: Ivan Denes
Pagini: 284