Pe Liviu Prunaru l-am întâlnit, ca și pe soția sa, Valentina Svyatlovskaya, la repetițiile pentru concertul Cameratei Regale din luna martie. M-am așteptat să întâlnesc un artist neînțeles și am descoperit un om cu bun simț și multă modestie.

Succesul de la Orchestra Regală Concertgebow din Amsterdam, la care este concertmaestru din 2006, sau faptul că în concertele sale cântă la vioara Stradivarius Pachoud, datată 1694, nu i-au schimbat atitudinea. Cele câteva minute petrecute împreună m-au ajutat să îl cunosc puțin mai bine și să mă gândesc cât de norocoși sunt elevii săi. Cu un asemenea profesor, lecțiile muzicale se îmbină cu lecțiile de viață la tot pasul.

În primul rând aș dori să ne întoarcem la primele amintiri ale dumneavoastră legate de muzică, pentru că știu că în familia dumneavoastră se cânta. De ce ați ales tocmai vioara?

Alegerea nu a fost a mea, fiindcă la început a fost un mic consiliu de familie. Pentru că, din mamă muziciană și tată sportiv, bineînțeles că existau două cărări de urmat, iar eu aveam aptitudini pentru amândouă, din păcate. Așadar nu a fost ușor. De mic copil am câștigat niște concursuri de atletism, fiind foarte bun la viteză. Tata începuse să se gândească că nu ar fi rău să fac o carieră în asta. La fel, îmi plăceau fotbalul, tenisul de masă, sportul în general. Se vedea că le făceam cu plăcere. Însă consiliul de familie a luat o hotărâre bazată pe ideea că sport de performanță se poate face doar până la o anumită vârstă, în schimb muzica până la sfârșit. Acesta a fost motivul numărul 1. Tata chiar mi l-a dat exemplu pe Rubinstein, arătându-mi cum cânta încă la 90 de ani, în timp ce, în sportul de performanță, după 25 de ani majoritatea deveneau antrenori.

Astfel, la șase ani am intrat la Liceul de Muzică și Arte Plastice de la Craiova și am început normal, ca orice copil, să studiez vioara. Acesta a fost începutul, nimic extraordinar, nu am sărit secțiuni întregi, nu am mers cu viteză, nici vorbă de copil minune. Totul a mers foarte calm și foarte așezat.

Prima deschidere a fost la primul concurs național, cel de la Suceava, Lira de Aur, unde am avut ocazia să văd alți colegi și copii de vârsta mea și ce pot să facă. Atunci i-am văzut pe cei de la București și mi-am dat seama ce buni erau și mi-am dorit să fiu și eu la fel ca ei. Deja avansasem și eu, studiasem piese destul de grele (Rondo Capricioso al lui Saint-Saens, o piesă destul de grea pentru adulți, darămite pentru un copil de 13-14 ani). Am făcut niște reajustări, am trecut la alt profesor, la doamna Mihaela Mailat, care continuă să îmi fie ca o mamă și până în ziua de astăzi și căreia îi mulțumesc pentru tot ceea ce m-a învățat. Am studiat doi ani extrem de încărcați și extrem de denși, după care m-am dus la București, pentru că nu se putea intra la Conservator decât foarte greu dacă veneai din provincie.

Așa au trecut liceul, Conservatorul, după care am avut norocul să merg în Elveția, la Academia Menuhin, unde am studiat cu probabil cel mai mare om pe care l-am cunoscut vreodată, și anume Alberto Lysy. Acesta mi-a fost și profesor și inspirație și idol și tată spiritual. Tot. Un om extraordinar. Dovadă faptul că am stat 16 ani cu dânsul la această Academie, unde am învățat foarte multe. În momentul în care a trebuit să plec, pentru că am intrat în orchestra Concertgebow, m-am întrebat dacă am învățat tot ce era de învățat, iar răspunsul a fost nu, trebuia să mai fi stat. Dar viața merge înainte, trebuie să mai schimbăm trenul din când în când. Așa cum spunea chiar Yehudi Menuhin în cartea sa, Voyage Inaccheve (Călătorie neterminată), totul parcă a fost scris și oriunde, la orice răscruce, n-aș fi făcut altă alegere decât cele pe care le-am făcut.

Care este cea mai importantă lecție pe care ați preluat-o de la maestrul Alberto Lysy?

Să fiu sincer și onest atunci când fac muzică, pentru că de multe ori, ca orice tânăr, de altfel, exageram, dar într-un sens frumos. Voiam să fac muzică mult prea frumos, mult prea dulce, iar el îmi spunea too much sugar, too much sugar, sugerându-mi să fiu mai aspru, mai ferm. Asta arăta faptul că el era de o integritate muzicală extraordinară și cred că acesta a fost mesajul lui ultim pe care mi l-a transmis. Încerc, de câte ori pot, să îmi aduc aminte și să respect această integritate, care s-ar traduce prin a nu ne pune pe noi înșine, ca muzicieni, ca soliști, în valoare, ci pur și simplu să fim servitori în slujba muzicii. Bineînțeles că nu reușesc mereu, însă mă străduiesc cât de mult pot.

Observăm în ultimul timp prezența unui număr crescând de tineri în sălile de spectacole. Ce credeți că s-ar putea face mai bine pentru ca aceștia să fie și mai atrași de muzica clasică?

Într-adevăr, acest fenomen este îmbucurător. Legat de acest subiect voi face o paralelă cu cealaltă țară în care lucrez, Olanda, unde lucrurile merg extrem de bine. Noi avem acolo două concerte pe săptămână, ca la Ateneu, joia și vinerea, însă cu cât solistul sau dirijorul este mai cunoscut și mai faimos, cu atât se mai adaugă spectacole. Ajungem astfel și la trei, patru sau chiar cinci evenimente. Vreau să vă spun că la fiecare concert avem 2000 de oameni în sală, ceea ce este extraordinar. De multe ori m-am întrebat de unde vine miracolul, iar explicația este destul de simplă. La fiecare repetiție pe care o avem, vin grupuri de elevi care ne ascultă puțin studiind, câte 15-20 de minute. Aceasta înseamnă că de mici sunt educați, de mici se îmbibă cu acest parfum muzical. De exemplu, Concertul de Paști, fie Matthäus-Passion, fie Johannes Passion, se cântă de vreo 50 de ori în toată Olanda pe durata săptămânii. La noi, la Concertgebow, veți vedea trei sferturi din public cum vine cu partitura generală, urmărind, dând paginile în același timp. Vă dați seama la cel nivel este cultura?

În România bineînțeles că nu suntem la acel nivel, dar este îmbucurător să vedem tineri la concerte. Este extrem de important și ar fi foarte bine să se continue în acest mod, pentru că suntem într-un moment de răscruce, suntem în pericol ca lumea să nu mai aprecieze la justa valoare muzica, să devină un hobby de lux. Ea continuă să fie considerată de lux, deși este percepută la diferite nivele. Ca neștiutor te poți bucura pur și simplu de muzică, dar în momentul în care cunoști date despre compozitor, context, ideea din spatele lucrării, altfel înțelegi lucrurile. Totul se întâmplă ca și în pictură: cu cât înțelegi mai multe detalii, cu atât îți crește nivelul de înțelegere și atunci te bucuri mai mult.

Aș avea o curiozitate legată de vioara dumneavoastră. Cum vă simții să cântați la un Stradivarius?

În primul rând sunt onorat, pentru că sunt un pasager în viața acestui instrument. Vă dați seama că, fiind fabricată în 1694, este o piesă de muzeu. Publicul o vede în sală, pe scenă, în mâna solistului, și i se pare un lucru cât se poate de normal, dar nu este așa. Vioara aceasta a fost înaintea noastră și va fi mulți ani după noi. Este o onoare pentru noi să fim parte din viața ei. Vă dați seama că este și o responsabilitate, pentru că cine cântă la un Stradivarius nu poate să cânte rău, nu are voie. E o rușine. Trebuie să cinstească acest instrument. Mi-a fost oferit de orchestra Concertgebow tocmai pentru a ieși un pic în evidență în momentul solourilor, având sunet puternic și frumos. Nu are, spre deosebire de celelalte viori Stradivarius vestite, o istorie percutantă și răsunătoare, fiind un instrument necunoscut, dar care, după părerea mea, are o voce cel puțin la fel de impresionantă pe scenă. Toate Stradivariusurile sunt unice. Ce este important de menționat de asemenea este set-up-ul pe care îl face fiecare la vioară. Acest lucru nu se referă doar la aranjarea corzilor, la înățimea arcușului, felul de păr folosit la arcuș, ci și la transmiterea sufletului, a sunetului personal, intern. Vioara ne ajută sau ne inspiră în acest sens sau nu. Este o colaborare continuă, o prietenie, o dragoste – aceasta este relația cu vioara.

Care este relația dumneavoastră cu publicul și ceilalți instrumentiști? Cum vă simțiți pe scena din România?

Întotdeauna când venim în România, eu și soția mea, suntem impresionați. În primul rând este un fel de teamă pentru că vii și cânți în fața prietenilor, în fața oamenilor cu care ai studiat, cu care ai copilărit, cu cei cu care ai terminat facultatea. De obicei vine și familia, în special fratele meu, de la Craiova. Este impresionant și din punctul de vedere al sălii, care are o arhitectură impresionantă. De fiecare dată când cânt aici mi se oprește respirația pentru un moment, mă bucur de arhitectură, de sunet, de sentimentul pe care mi-l transmite. Cât despre publicul bucureștean, acesta este publicul meu, de acasă. Pur și simplu este acasă, fie că este aici, fie că este la Iași. Pe de altă parte, este scena numărul 1 a țării. Din nou este o presiune, este acel dialog între presiune și plăcere, deci sunt ambele. Fiecare apariție în fața publicului este unică, nu se poate prevede de dinainte ce se va întâmpla, iar aici este tot farmecul ieșirii pe scenă.

sursa foto