La început de martie, cineva drag îmi ura să-mi fie primăvara magică. Nu am întrebat atunci dacă și cutremurele au de-a face cu magia. La sfârșit de martie, respiram plumb în sala Teatrului Act, când le-am cunoscut pe Iulia Colan și pe Charlie. Când ești tânăr, primăverile pot să strângă-n ele două ierni, pot să explodeze în furtuni solare sau să-și cheme norii senini într-o horă, pot să arunce peste tine meteoriți sau flori de cireș, uneori în același timp. Spectacolul Iuliei Colan a fost cam ca primăvara mea. Pot spune, la sfârșitul ei, magică. Sper ca vara să doară mai puțin.
Cum a ajuns Iulia Colan pe scena teatrului?
Simplu. Am dat la facultate. Nu ştiu. Şi eu mă întreb.
Tatăl dumneavoastră, fiind tot actor, bănuiesc că a avut un rol semnificativ în alegerea pe care aţi făcut-o. De altfel, aţi şi jucat alături de el. Cum e azi, la ani de când îl vedeaţi din culise, să fiţi împreună pe aceeaşi scenă?
Când am intrat în teatru a fost mai crispant. Şi emoţionant în egală măsură. Acum, la teatru, suntem colegi. Dar e firesc. Cred. Da, probabil că a avut un rol important. Și eu m-am întrebat dacă n-ar fi fost actor și nu aș fi crescut prin și pe lângă teatru dacă aș fi ales asta. Dar ceva din mine îmi spune că da.
Faceţi parte din tânăra generaţie a teatrului românesc. În ce fel arată azi teatrul, e lumea pe care v-aţi imaginat-o? Care rămâne cea mai mare satisfacţie a unui tânăr actor?
Teatrul arată așa cum îl știam eu de mică. Arată în multe feluri, depinde ce părți vrei să-i vezi. Sigur că există și părți frumoase și părți mai puțin frumoase. E și frumos, și frustrant. Satisfacția unui tânăr actor cred că e satisfacția oricărui actor, nu știu dacă ține de vârstă. La mine presupune să mă gândesc la finalul spectacolului dacă am fost cât am putut eu de sinceră cu mine în acea zi. Și dacă am fost cu mine, am fost și cu cei care au venit să mă vadă. Publicul simte. Și dacă mai și poți influența viața unui om… Mi-amintesc, odată, după un spectacol, a venit o fată de liceu la mine și mi-a zis: m-ai convins să dau la teatru. Nu știu dacă e de bine sau rău, dar ceva e. Și apropo de satisfacții – când ești tânăr, cred că e important să fii susținut. Să simți că ești susținut, că oamenii îți acordă încredere. Încrederea pe care ți-o acordă oamenii îți schimbă încrederea în tine. Și asta face foarte mult.
Aţi fost distinsă, în 2014, cu premiul one-woman show în cadrul Festivalului Național de Teatru INDEPENDENT pentru interpretarea personajului Charlie, din Flori pentru Algernon de Daniel Keyes. Cum aţi perceput această recunoaştere?
Cum s-o percep? Mai degrabă cum am primit-o. Cu uimire și mulțumire pentru juriul îngăduitor. M-am bucurat. Am aflat la miezul nopții. Eram în autocar, ne îndreptam spre aeroport. Plecam cu trupa în Israel să jucăm Furtuna. Ce spuneam de încredere… a fost important. Dincolo de încrederea în mine, încrederea în spectacolul meu. E greu să faci o chestie de unul singur și să te obiectivezi. Distincția juriului a fost o confirmare că nu am gândit spectacolul contra lui sau contra mie, că nu ne-am făcut un deserviciu niciunuia dintre noi.
Povestea lui Charlie Gordon a început, inițial, ca un proiect de licenţă. De ce aţi simţit nevoia să o aduceţi în faţa unui public şi cum a fost primită ea ulterior?
Am primit cartea cadou, de la cel mai bun prieten. N-am putut-o lăsa din mână. Am știut că trebuie să fac ceva cu textul ăla genial. A început ca un monolog pentru repertoriu, apoi ca o necesitate. Aveam spectacol pentru licență D’ale Carnavalului. Miţa Baston. Dar, din cauza eforturilor vocale, am făcut noduli pe corzi. Am stat în spital o perioadă și nu aveam cel de-al doilea proiect pe care fiecare coleg îl avea. Am fost la un pas să fiu dată afară de coordonatoarea de an și de un alt profesor. Dacă n-aș fi fost susținută de doamna Mirela Gorea, profesoară la grupă mea, probabil că azi eram nevoită să fac altceva. A avut un drum lung și anevoios spectacolul ăsta. Dar acum simt că vede lumina.
Când aţi început colaborarea cu Teatrul Act?
Colaborarea am început-o după FNTI, când spectacolul a fost văzut de doamna Marina Constantinescu. Geo Remeş m-a sunat și m-a întrebat dacă n-aș vrea să joc spectacolul o dată la Godot. Era de Moș Nicolae. A fost plin, deși nu mă așteptam. Lumea petrecea în familie. Cu toate astea, dumneaei și-a făcut timp să vină. I-a plăcut și i-a vorbit domnului Marcel Iureș de spectacol. Am avut o vizionare cu dumnealui şi cam asta a fost. Acum joc la Act.
Îmi închipui că fiecare artist are, măcar în adâncul său, o creaţie care se ridică puţin peste celelalte. Dintre toate rolurile pe care le-aţi jucat, vă rămâne Charlie cel mai aproape de suflet? Şi, în acest context, care dintre ele – cea genială sau cea bolnavă?
Nu vreau să mă gândesc încă la rolul cel mai aproape de suflet. Mai lasă-mă câțiva ani să decantez. Și, cu puțin noroc, îți zic peste 30 de ani. Sigur că Charlie mi-e foarte aproape de suflet. Am luptat mult amândouă s-o scoatem la capăt. Eu și ea. Ea nu se poate scinda în genială și bolnavă. E un tot. Am pus din mine în ea. În ea toată, nu în bucăți din ea.
Ce repere aveţi în teatru, în lumea culturală? Care sunt oamenii mari care vă inspiră?
Sunt mulți. Și n-aș vrea să omit pe cineva și apoi să regret. Plus că, în general, mă feresc să dau sentințe. Mulți oameni și multe lucruri m-au inspirat în timp și m-au făcut să fiu ce sunt, să gust ce gust, să prețuiesc ce prețuiesc. Nici n-aș ști real să răspund.
Ce rol joacă teatrul în dezvoltarea valorilor româneşti? În ce raport se află, de exemplu, cu filmul?
Teatrul nu are așa mare vizibilitate ca filmul. Presupune un cerc mai exclusivist. Nu există actor exclusiv de teatru de care să se fi auzit la nivel european sau mondial. S-a auzit de el pentru că a jucat într-un film la un moment dat. Sau, cel puțin, nu știu eu să fie altfel. Prin asta, spre exemplu, pierde teatrul. Dar câștigă prin strălucirea momentului. UAAA. Ai văzut momentul ăla când ăla face aia și tipa se uită la el? Nu?! Păcat. S-ar putea la următoarea reprezentație să nu mai fie aşa. Teatrul e secunda pe care poți s-o pierzi sau s-o prinzi, cum e floarea aia care înflorește o dată la treizeci și ceva de ani și are un moment de glorie de câteva secunde, după care se ofilește. Dar zice-se că ar merita așteptarea de ani pentru acele secunde când se arată ochiului. Ştii – ori ai prins clipa, ori, dacă nu, mai bine te uiți la film. Acolo regăsești clipa perfectă. Despre film nu știu foarte multe, nu am experiență în domeniu. Dar mi-ar plăcea.
Care este cel mai mare vis al actriţei şi al omului Iulia Colan?
Al actriţei si al omului e acelaşi. Să pot să mor în patul meu peste muuuulţi ani, fără să anunţ, aşa inopinat, într-o casă unde se aud multe voci de copii. Asta mă cam sperie. Că e posibil să nu fie aşa.
Iulia Colan a absolvit în 2008 Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică ION LUCA CARAGIALE Bucureşti şi a fost angajată la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, în decembrie, acelaşi an. Printre rolurile pe care le-a interpretat la TNC se numără Ileana Cosânzeana (Înşir-te mărgărite de Victor Eftimiu, regia Alexandru Boureanu), Babe Botrelle (Legături de sânge de Beth Henley, regie colectivă), Spirit (O furtună, după W. Shakespeare, regia Silviu Purcărete), Agika (Familia Tót de Örkeny István, regia Bocsardi Laszlo), Vecinul bătrân (Rinocerii de Eugène Ionesco, regia Robert Wilson). Colaborează cu Teatrul ACT şi cu Teatrul Metropolis şi începând cu 2001 a obţinut trei ediţii consecutive Premiul I pentru interpretare la Festivalul Judeţean de Arta Teatrală Craiova, BEST ACTRESS în cadrul Festivalului de teatru experimental în limba engleză D.O.T., ediția 2007, iar în cadrul Festivalului Internaţional al Spectacolelor de Studio, desfăşurat în 2012 la Piteşti, a primit Premiul special Pour la Jeunesse pentru recitalul din spectacolul Flori pentru Algernon (Compania Teatrulescu) de Daniel Keyes.
Pe Iulia Colan o puteţi vedea în Flori pentru Algernon pe 17 mai, la Teatrul ACT. Vă rog s-o vedeţi.
surse foto: 1 – arhiva personală a Iuliei Colan; 2; 3 – oradealife.ro