Când o limbă de origine romanică precum româna împrumută în număr mare cuvinte dintr-o limbă de origine complet diferită, se poate arunca un ochi în istorie pentru a căuta cauze ale influenței respective nu doar în plan lingvistic, deoarece cuvintele nu sunt subiect de analiză numai pentru anumite teme ale literaților, ci, prin istoria pe care o poartă, devin parte a întregii culturi a poporului respectiv și scriu în continuare istoria.
Faptul că unele cuvinte, împrumutate din alte limbi, suferă modificări semantice în limba care le-a preluat este un fenomen lingvistic complet obișnuit și specific tuturor limbilor aflate, la un moment dat, în contact. Că o limbă nu preia pasiv părți din vocabularul unei alte limbi e semn de evoluție pentru limba respectivă. În limba română, surprinzătoare rămân, astfel, nu preluările, în număr suficient de mare, de cuvinte de origine turcă, ci degradările semantice care au modificat, destul de des și de surprinzător, sensurile acestora. Româna nu a rămas la stadiul preluării ad litteram a unor elemente lexicale turcești, ci le-a adaptat, prin noi sensuri conferite acestora, la mentalitatea și obiceiurile noastre, la cultura noastră, puternic încercată de influența turcă, pe care istoria ne-o descrie ca fiind una impunătoare și de lungă durată. Stau dovadă, iată, alte cuvinte de sorginte turcă pe care româna le-a păstrat în limbă, însă nu cu sensul din limba-sursă, ci cu unul nou, supus unui proces de degradare semantică.
La origine cu sensul neutru de „cizmar”, turcescul papugiu a ajuns să însemne „potlogar, șarlatan, escroc”. Cu același sens se folosește și pehlivan, care, la origine, era „un personaj comic din reprezentațiile de circ”. La fel, pișicher era, în turcă, „un om iscusit, dibaci”, astăzi în română însemnând „om șmecher, șnapan, sforar”.
O altă degradare de sens surprinzătoare a cunoscut și binecunoscutul cuvânt pușlama: „om fără caracter, prost crescut, imoral, neserios; derbedeu, pramatie, canalie”, în turcă puștlama însemnând „homosexual, pederast”; probabil, degradarea semantică se poate explica și prin etimologie populară, după pușlă „derbedeu”.
De departe, cel mai înalt grad de depreciere semantică în limba română (în general, nu doar în ceea ce privește cuvintele de origine turcă) l-a cunoscut substantivul rahat: de la „produs de cofetărie, cu aspect gelatinos, fabricat din sirop de zahăr, amidon și diferite substanțe aromatice și prezentat de obicei în formă de cuburi mici”, a căpătat în limbajul familiar sensul de „lucru fără importanță”, iar mai apoi, un rol eufemistic, înlocuind termenul vulgar „căcat”, prin transfer metaforic. Acest procedeu este specific limbajului colocvial. De remarcat că, la plural, circulă sub două variante: rahaturi – pentru sensul depreciat de bază (cel neutru), de „lucru fără importanță” – și rahați, când e folosit cu valențe depreciative, ca „substitut pentru unul dintre acele cuvinte considerate indecente, vulgare, care nu figurează în dicționarele uzuale, dar desemnează realități importante, dezvoltă sensuri figurate, intră în structuri idiomatice etc.”[1].
Cu o notă și mai ironică se folosește adesea diminutivul răhățel[2]. Dat fiind gradul ridicat de depreciere semantică de care a suferit acest cuvânt, fiind „utilizat atât de frecvent ca substitut al unui cuvânt considerat vulgar, indecent, rahat își diminuează treptat virtuțile eufemistice, încât unii vorbitori încep să spună «pardon» înainte de a-l pronunța, simțindu-l deja «contaminat»”[3].
Interesant este însă faptul că se constată, de asemenea, și un fenomen invers acestei situații: când se înlocuiește, în baza asemănării formale, un termen turcesc care oferă o imagine urâtă cu un termen românesc cu o conotație neutră. Este cazul cuvântului boc din expresia a mânca boc: „a spune minciuni”. Cuvântul boc provine din tc. bok „excremente, fecale” și a fost înlocuit, tocmai din această cauză, cu termenul bob, așa că în limba română circulă expresia a mânca bob și nu sintagma originară. Dar această sintagmă este concurată și de cealaltă expresie sinonimă, mai recentă, conținând termenul turcesc puternic depreciat rahat: a mânca rahat – din nou, se revine astfel la valența extrem de depreciativă a unei expresii calchiate din turcă, modificate inițial în română pe motiv că ar fi prea vulgară, ca apoi, în româna actuală, să fie remodificată și re-semantizată, tot printr-un sens indecent, dar printr-un alt turcism, la rândul său degradat semantic în română.
Cuvântul șandrama, care denotă „o casă sau o altă construcție veche, dărăpănată, gata să se dărâme”, avea, la origine, înțelesul de „șopron, șură; colibă, baracă”.
De la sensul neutru, de „persoană care poartă șapcă”, șapcaliu a ajuns să se folosească cu referire la „un om prost”.
La fel s-a degradat și tertip (˂ tc. tertip), din „dispozițiune, plan, proiect; procedeu, metodă” ajungând să însemne, în mod obișnuit, „mijloc neonest, intrigă, metodă abilă și perfidă, șmecherie, truc”, „totdeauna însă cu o nuanță fină de ironie optimistă”[4].
O și mai mare degradare semantică a cunoscut cuvântul târfă („femeie de moravuri ușoare, prostituată”), pe care Emil Suciu o explică prin analogia dintre tc. tirfa ~ turfa „(lucru) fără valoare, uzat, stricat, devalorizat, bun de aruncat, demn de dispreț” (sens preluat tale quale în română) și „lucru nou, frumos și atrăgător, care stârnește curiozitatea; noutate, curiozitate”; prin acțiunea conjugată a sensurilor „lucru nou, atrăgător, care stârnește curiozitatea” și „lucru demn de dispreț”[5]. Din aceeași sferă semantică face parte și termenul bahadârcă, care însemna primitiv „eroină”, iar astăzi în subdialectul moldovean are sensul de „mamorniță sau femeie prefăcută”, cu analogie în munteanul bașardină (˂ baș cadână: „întâia favorită (a sultanului)”), actualmente „muiere grasă, bătrână, cotoroanță, târfă”[6]. La fel, magmuză însemna „femeie depravată, desfrânată”, pe când etimonul turcesc, mağmuz [kadın] avea doar sensul de „femeie suspectată, blamată sau vinovată”.
Cuvântul ursuz are doar la noi sensul de „morocănos, posac”, la turci însemnând „nenorocos, ghinionist”.
Turcii au compus file din istoria românilor, iar turca a scris pagini în „povestea” limbii române, prin cuvinte și forme lingvistice variate. Româna a încercat, iată, să le rescrie, descompunându-le și recompunându-le. Însă într-un asemenea dat istoric poate sta inclusiv splendoarea unei limbi: puterea sa de creativitate lingvistică manifestată chiar și în cele mai puțin prielnice și chiar tiranice momente din istorie.
[1] G. Gruiță, Moda lingvistică actuală. Norma, uzul și abuzul, ediția a II-a revăzută, [Pitești], Paralela 45, [2011], p. 53.
[2] Ibidem, p. 54: „Diminutivarea substantivului subliniază o dată în plus lipsa de importanță, reală sau simulată, a obiectului vizat”.
[3] Ibidem, p. 55.
[4] Lazăr Șăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbei române. Studii istorice despre tranzițiunea sensurilor, Timișoara, Editura de Vest, 1999, p. 426.
[5] Emil Suciu, 101 cuvinte de origine turcă, București, Humanitas, [2011], p. 118-119.
[6] Vezi Lazăr Șăineanu, op. cit., p. 426.