Îmi aduc cu plăcere aminte de momentele în care citeam cărţuliile mele preferate când eram mică. De ce zic „cărţulii”? Pentru că de la Moş Nicolae primeam în fiecare an Poveşti nemuritoare care arătau ca nişte carneţele pline de basme pe care le răsfoiam în căutarea prinţeselor şi a poveştilor cu final fericit. În şcoala primară, cartea care m-a fermecat a fost una pe care doamna învăţătoare ne-o recomandase ca tema de vacaţă. Ea se numea Vrăjitorul din Oz. Era o carte veche, cu coperta îngălbenită, dar care a schimbat ceva în copilul care începuse în acel moment să descopere literatura.
Ani de-a rândul am tot primit cărţi: de aniversări, sărbători, oferite de prieteni fără un motiv special. Sau pur şi simplu intram într-o librărie şi îmi cumpăram volume care îmi făceau cu ochiul. Şi de aici începe povestea… mulți avem acasă biblioteci pline de cărţi mai noi sau mai vechi – după gustul fiecăruia –, adesea vedem reclame la cărţi, la şcoală ni se recomandă să citim o bibliografie, în metrou oamenii care nu butonează telefonul – o situaţie (foarte) des întâlnită în ziua de azi – mai citesc din când în când o carte. Dar de unde provin toate aceste cărţi? Robul a scris-o/Domnul o citeşte zicea Arghezi în poezia Testament, referindu-se la autor. Editurile şi tipografiile se ocupă de partea tehnică a producerii unei cărţi. Dar mai apoi? Unul dintre cele mai importante segmente ale procesului de „existenţă” a unui roman, spre exemplu, este reprezentat de librării. Ele sunt legătura dintre cărţi şi public, ele le fac reclamă, iar librarii se străduiesc să le pună într-o lumină cât mai bună, să le recomande şi, într-un final, să le vândă, spre fericirea mutuală a cumpărătorului şi a vânzătorului.
Primul meu contact cu o librărie a fost când mergeam împreună cu mama să îmi cumpăr rechizite şi manuale şcolare. Rafturile magazinului erau pline-ochi de orice îţi puteai dori – de la blocuri de desen, penare cu super-eroi şi creioane cu sclipici până la cărţi, manuale, jocuri şi benzi desenate –, iar eu eram fascinată de fiecare lucru în parte. Manualele însă aveau un farmec aparte. Erau pline de poze şi de desene care doreau a ne face să învăţăm mai cu spor alfabetul sau calculele matematice. Şi încă îmi mai aduc aminte poza care a reuşit să mă „înveţe” care e stânga şi care e dreapta. Toate lucrurile şcolăreşti parcă aveau un alt farmec atunci comparativ cu şcolile de acum în care elevilor le este mai la îndemană lucrul pe laptop sau pe tabletă. S-a pierdut parcă un pic de istorie odată cu progresul acesta…
Ca oricare alt lucru, şi librăriile au un trecut asupra căruia merită să facem o oprire. În timpul regimului comunist, în Bucureşti a luat naştere Centrala de Librării Bucureşti, cunoscută ulterior drept Compania de Librării Bucureşti.
Anul acesta, Compania de Librării Bucureşti împlinește vârsta de 65 de ani.
Având în vedere că acum în mai toate centrele comerciale întâlnim librării private care fac concurenţă acerbă micilor magazine cu cărţi ce au în palmares mai mult de şase decenii de existenţă, venerabila vârstă de 65 de ani poate fi considerată o performanţă dacă privim cu atenţie consumul excesiv de bunuri de orice fel de pe piaţa românească.
Până la momentul Revoluţiei din 1989, reţeaua de librării bucureştene număra peste 130 de unităţi, iar numărul de angajaţi atingea 850. După căderea comunismului, începând chiar cu primele luni ale anului 1990, Compania de Librării Bucureşti a fost ameninţată de pericolul pierderii spaţiilor de funcţionare, deoarece acestea rămâneau în proprietatea primăriei. Din nefericire, odată cu valul schimbărilor postdecembriste, librăriile mari şi mici din provincie au dispărut în număr foarte mare.
Actuala directoare a Companiei de Librării Bucureşti, Marieta Seba, vorbind despre problemele din trecut a reţelei de librării, îşi exprimă recunoştinţa față de Ministerul Culturii, care, în agitaţia specifică anilor de tranziţie de la comunism la democraţie, în timpul cărora spaţiile comerciale dispăreau şi reapăreau într-o altă formă de la o zi la alta, a înteles că oraşul avea nevoie de librării.
În perioada 2004-2008, datorită unui fond de dezvoltare constituit în cadrul companiei, Compania de Librării București a reuşit, prin eforturi considerabile, să îşi mărească constant numărul de unităţi, ajungând astăzi la 56 de filiale. Însă, lăsând la o parte creşterea numărului de librării din Capitală, situaţia sugera în mod tot mai evident că acestea aveau nevoie de un proces sistematic de modernizare, modul lor de prezentare nemaifiind corespunzător cerinţelor pieţei. Demararea acestui proces a avut rezultatele dorite şi aşteptate de conducerea CLB. Pe lângă reparaţiile propriu-zise – schimbarea mobilierului şi renovarea încăperilor –, s-a introdus şi sistemul de „autoservire” de la raioanele cu cărţi – în acest fel clienţii având acces mai uşor şi posibilitatea să îşi aleagă singuri volumele dorite. Acest lucru este cu adevărat un element modern, privind în trecut la perioada în care librarul „făcea legea” în librăria de care era responsabil şi în care produsele se vindeau exclusiv la tejghea.
„Momentul psihologic” cu un impact deosebit a fost când librarii, neobişnuiţi să ia contact direct cu cumpărătorii, despărţiţi fiind de masa unde se expunea marfa, trebuiau acum să însoţească cu amabilitate clienţii printre rafturi, să îi îndrume şi să le facă recomandări. Rezultatul acestor schimbări s-a simţit extrem de repede prin creşterea încasărilor, accesul liber la raft devenind o regulă generală în librării.
Ca şi societatea, lumea cărţilor s-a schimbat şi se schimbă de la zi la zi, de la volum la volum. În timpul comunismului, dacă aveai o cunoştinţă „librăreasă”, te puteai lăuda că ai obţinut uşor romane greu de găsit în acea vreme, cum ar fi cele de dragoste, poliţiste, dar şi volume de poezii pe care partidul nu le accepta. Astăzi, la aproape 26 de ani de la moartea lui Nicolae Ceauşescu, libăriile „ne roagă” să le trecem pragul şi să cumpărăm sutele de poveşti, în versuri, în proză sau în acte. Mi-ar plăcea să ştiu că fiecare dintre noi contribuim la creşterea numărului de lecturi, de cărţi vândute. Pentru ca trecutul să supravieţuiască, aşa cum Compania de Librării Bucureşti a făcut-o timp de 65 de ani, prezentul trebuie să aibă cel mai uşor rol, dar, în final, şi cel mai important cuvânt.