Jucăuș, îndrăzneț și plin de vervă… Un roman pe care nu-l poți lăsa din mână. (Book Reporter)

Editura ALLFA își surprinde cititorii cu un nou roman zguduitor scris de autoarea de origine rusă Alina Bronsky, Parcul cioburilor, numit cel mai incitant debut al sezonului (Der Spiegel).

Romanul pune în scenă trecutul tragic și stilul de viață instabil al Sașei Naimann, o adolescentă rusoaică de șaptesprezece ani care s-a stabilit în Germania cu mătușa și frații ei mai mici, după ce tatăl său vitreg și-a ucis soția.

Moartea mamei declanșează în Sașa setea de răzbunare și dorința de a-și face propria dreptate. Atitudinea combativă, latura sensibilă, precum și maturizarea înainte de vreme fac din Sașa o adevărată luptătoare. Sașa are doar două dorințe: să scrie un roman despre mama ei moartă şi să-i ia viaţa celui care a ucis-o.

Ideea principală însă este că atunci când ești imigrant faci parte din două lumi diferite, dar de fapt nu te mai integrezi complet în niciuna.

Am avut în jur de 150 de evenimente în Germania. Și 90 sau 95% dintre ei erau nemți, doar nemți fără experiență de imigrant. Și de ce sunt ei interesați? Nu e numai curiozitatea de a afla despre o lume străină. Eu scriu despre oameni care au o criză, o criză foarte tipică… Să-ți părăsești casa sigură și să te duci în altă parte e o experiență umană foarte tipică. Aceleași sentimente pe care le cunoaște toată lumea – să crești, să părăsești casa părinților, să fii singur, să te stabilești undeva, chestiune de identitate și iubire –, toate acestea sunt concentrate în experiența de imigrant. (Alina Bronsky)[1]

Prietenii de la ALL ne-au trimis primele pagini ale romanului pentru o răsfoire virtuală a cărții. Iar noi vă invităm de miercuri, 20 mai, până duminică, 24 mai, la standul Editurii ALL din cadrul Bookfest, unde puteți găsi nu doar Parcul cioburilor, ci multe alte cărți savuroase.

Găsiți romanul Parcul cioburilor pe site-ul editurii sau pe .

 În continuare, în avanpremieră: Parcul cioburilor de Alina Bronsky

Câteodată mi se pare că sunt singura din cartierul nostru care mai are visuri rezonabile. Eu am numai două și de niciunul dintre ele nu are de ce să‑mi fie rușine. Vreau să‑l omor pe Vadim. Și mai vreau să scriu o carte despre mama. Am găsit deja un titlu: Povestea unei roșcate fără minte, care ar mai fi trăit și azi dacă ar fi ascultat de fata ei cea mare și înțeleaptă. Poate că sună mai curând a subtitlu. Dar încă nu m‑am apucat de scris, așa că mai am timp să mă hotărăsc.

Cei mai mulți de la noi din cartier nu au niciun fel de visuri. Serios, chiar i‑am întrebat. Iar visurile celor puțini care mai au așa ceva sunt atât de jalnice, încât în locul lor aș prefera să nu am niciunul. Visul Annei, de exemplu, este să se mărite cu un bogătan. Bărbatul visurilor ei trebuie să fie judecător, să aibă cam treizeci și cinci de ani și, dacă se poate, să nu fie nici prea urât.

Anna are șaptesprezece ani, la fel ca mine, și spune că s‑ar mărita pe loc cu primul sac de bani care i‑ar ieși în cale. Ar putea în sfârșit să părăsească Solitarul și să se mute în apartamentul luxos al judecătorului. Nimeni în afară de mine nu știe că Anna ia uneori tramvaiul până în centru și înconjoară de treisprezece ori tribunalul landului, cu speranța că judecătorul își va face în sfârșit apariția, o va remarca, îi va dărui un trandafir roșu, o va scoate la o înghețată, după care o va duce în locuința sa elegantă de la mansardă.

Anna spune că trebuie să lupți pentru fericire, altfel momentul prielnic o să treacă pe lângă tine.

— Vacă proastă ce ești! Știi tu de fapt ce este Solitarul? am întrebat‑o odată. Este un diamant deosebit de nobil, încastrat solitar într‑o coroană. Ar trebui să‑ți placă. Niciodată n‑o să mai locuiești într‑un Solitar dacă te muți de aici.

— Ai scornit asta pe loc, pur și simplu! N‑ar fi numit niciodată blocul ăsta de beton după un diamant, a spus Anna. Oricum, dacă știi prea multe, îmbătrânești înainte de vreme și pe deasupra te mai și zbârcești. Așa zice un proverb rusesc.

Cum judecătorul Annei se lasă așteptat, ea se culcă acum cu Valentin, care și el are un vis de mâna a treia. Își dorește un Mercedes nou‑nouț, alb ca zăpada. Dar mai întâi trebuie să‑și ia examenul de conducere, așa că deocamdată împarte fluturașe înainte de ore. Pentru că banii pe care‑i câștigă din activitatea asta se adună greu și sunt mult prea puțini, Valentin se duce de două ori pe săptămână la o pereche mai în vârstă și face curățenie. Bătrânii locuiesc în cealaltă parte a orașului, iar de serviciu i‑a făcut rost maică‑sa, care face curat la vecini. Nimeni nu trebuie să știe că Valentin merge și face curățenie, fiindcă dacă s‑ar ști, băieții l‑ar snopi în bătaie și Anna ar termina cu el.

De cele mai multe ori Valentin are o mutră de parcă i‑ar fi băgat cineva un morcov în fund. Cred că înțelege și el cum stau lucrurile: chiar dacă ar reuși vreodată să strângă suficiente parale cât să‑și permită un carnet de conducere pentru un Mercedes alb, tot i‑ar trebui încă două vieți de frecat podele pe la alții. De‑abia în cea de‑a treia viață ar putea, eventual, să se urce la volan și să dea o tură.

Petru cel Mare, dimpotrivă, visează la o blondă veritabilă cu ochi căprui. Umbla într‑o vreme cu Anna, care are ochi căprui, dar care nu este în niciun caz o blondă sadea. Acum umblă cu altă fată, colegă de clasă. Numai că îi e peste mână, pentru că fata nu stă în Solitar, ci în centru. Așa că, de când s‑au cuplat, se tot plânge că trebuie să‑și petreacă jumătate din viață în tramvai. Dar în tramvai se uită după alte blonde.

Eu nu l‑am interesat niciodată – părul meu este prea închis la culoare.

Mă cheamă Sașa Naimann. Nu sunt băiat, chiar dacă așa crede toată lumea din țara asta când îmi aude numele. Nici nu mai știu de câte ori le‑am explicat oamenilor că Sașa este o formă de alint atât pentru Alexandru, CÂT ȘI pentru Alexandra. Eu sunt Alexandra. Porecla mea este Sașa, așa îmi spunea mama mereu și așa vreau să mi se spună. Dacă cineva mă strigă Alexandra, nu răspund. Asta mi se întâmpla deseori pe vremea când eram nouă în școală. Acum se întâmplă numai când vine un profesor nou.

Uneori mă gândesc că nu mai vreau să cunosc pe nimeni niciodată, pentru că m‑am săturat să explic din nou și din nou același lucru: de ce mă cheamă Sașa și de cât timp trăiesc în Germania și cum se face că știu așa de bine limba germană, de vreo zece ori mai bine decât toți rușii de origine germană la un loc.

Știu germana pentru că am capul plin de materie cenușie, care arată ca o nucă și care macroscopic are multe circumvoluțiuni, în timp ce microscopic, dimpotrivă, o mulțime de sinapse mândre. Probabil că am cu câteva milioane de sinapse mai mult decât Anna, bag mâna în foc că așa e! În afară de germană mai știu fizică, chimie, engleză, franceză și latină. Dacă se întâmplă vreodată să iau nota doi, vine profesorul la mine și se scuză.

Sunt foarte bună, mai ales la mate. Acum șapte ani, când am venit în Germania, matematica a fost singura materie pe care am reușit s‑o stăpânesc imediat în clasa a cincea. De fapt, aș fi putut rezolva și problemele de clasa a opta. În Rusia mersesem la o școală de matematică.

Când am ajuns aici nu știam boabă de germană, dar, bineîn­țe­les, știam cifrele. Eram prima care găsea soluțiile la ecuații și mereu le rezolvam corect. Eram singura din clasă care știa cât de cât cu ce se mănâncă algebra și geometria. Colegii mei se strâmbau de parcă ar fi fost niște nume de boli.

Mama râdea și îmi spunea că până și ei îi par ciudată. Întot­deauna i‑am părut ciudată pentru că gândeam mai logic decât ea. Nu era o femeie proastă, dar era mult prea sentimentală. Citea cel puțin o carte groasă pe săptămână, cânta la pian și la chitară, știa o groază de cântece și se pricepea bine la limbi străine. Germana, de exemplu, a învățat‑o foarte repede, iar înainte de asta se descurcase binișor în engleză.

Dar nu s‑a priceput niciodată la matematică, fizică și chimie. Tot așa, nu a știut niciodată cum să‑și dea seama când e timpul să dea afară un bărbat. Astea sunt calități pe care se vede că le‑am moștenit de la tata. Tot ce știu despre el e că are mai multe titluri de doctor și un caracter infect. „Pe ăsta îl ai și tu deja“, îmi spunea mama. „Iar titlurile vor veni și ele.“

Sunt singura din cartierul nostru care merge la școala „Alfred Delp“. E un liceu catolic particular, și nici până astăzi nu știu de ce m‑au admis – fără să cunosc bine limba, nebotezată, îmbrăcată într‑un pulovăr roz de lână croșetat de bunica, pe vremea când nu purta încă nimeni pulovăre roz. De mână cu mama, care vorbea o engleză stricată cu accent îngrozitor, dar apăsat, și care își purta despletit părul roșu ca focul. În cealaltă mână ținea un litru de lapte într‑o pungă de plastic de la Aldi[2].

În afară de mama, sute de arhitecți, medici și avocați germani catolici și‑au înscris copiii la această școală. Toți, oameni pe a căror frunte se poate citi cu litere mari „Donez din tot sufletul și cu toată larghețea“.

La „Alfred Delp“ nu trebuie să plătești taxe școlare, dar „Do­na­țiile sunt binevenite“. Secretara școlii, doamna Weimers, care ne‑a măsurat cu privirea, peste ramele ochelarilor, pe mama, pe mine și punga de plastic, cu siguranță și‑a făcut iute o impresie realistă despre „lichiditățile“ (cum le numim noi, liceenii de elită) mamei.

Mama a remis, ce e drept, douăzeci de euro în primul an de la admitere, iar în cel de‑al doilea, douăzeci și doi de euro – mai mult n‑a putut. De fapt, până și sumele astea erau prea mari pentru ea, dar mama era mărinimoasă din fire. „Nimic nu urăsc mai mult decât parazitismul“, îi plăcea ei să spună. „Numai la tine urăști asta“, îi răspundeam mereu. „Încearcă să‑l urăști și la alții. La Vadim, de exemplu.“

Acum cred că cei de la școală m‑au primit numai ca să asigure puțină diversitate. Mulți copii de medici, de avocați și de arhitecți nu au fost admiși. Într‑un final s‑au format patru clase de a V‑a, pline până la refuz, iar în clasa mea, a V‑a C, eram singura „provenită dintr‑o familie de imigranți“. În clasa a V‑a A era un băiat cu tată american, iar în a V‑a B, unul cu mamă franțuzoaică. În toată școala n‑am văzut nici măcar un negru și pe nimeni care măcar să aducă a arab. Așa că, prin mine, clasa mea este fruntașă la capitolul ăsta.

În prima zi de școală, colegii se holbau la mine de parcă tocmai aș fi coborât dintr‑un OZN. Mi‑au pus întrebări pe care la început nu le‑am putut înțelege. În scurt timp am reușit să le descifrez, dar până atunci, toți mă etichetaseră deja ca inabordabilă. A durat ceva timp până când s‑au obișnuit cu mine.

Deși cei mai mulți dintre ei nu mai văzuseră până atunci un străin de aproape, au fost cu toții foarte drăguți cu mine. Una dintre primele propoziții pe care le‑am înțeles a fost un compliment pentru pulovărul meu. Probabil din milă. Curând după aceea, după ce învățasem să vorbesc, să socotesc, să scriu după dictare și ajunsesem singura care știa să pună toate virgulele unde trebuie, colegii păreau să se bucure. Și poate chiar se bucurau.

Mama îmi tot spunea să‑mi invit prietenii de la școală la noi acasă. Spunea asta pentru că habar n‑avea cum stau lucrurile. Ea invita prieteni întruna. Fusesem de două ori acasă la niște colege de clasă, la Melania și la Carla, și, oricât m‑aș fi străduit, nu puteam nici în ruptul capului să mă închipui invitându‑le pe ele la mine.

Nu știu ce m‑a uimit atunci cel mai mult: ordinea din camera Melaniei, mobilele cu miros de lustru, cum credeam că există doar în cataloage și în fanteziile Annei, faptul că se lua masa de prânz în camera de zi, la o masă ovală, și nu în bucătărie, sau așternuturile cu imprimeu de căluți. Nu mai văzusem până atunci lenjerie de pat colorată. La noi cearșafurile erau numai albe sau bleu cu model, dar toate erau foarte vechi și decolorate. Cum de‑o putea cineva să adoarmă cu toți caii ăia jucându‑i în fața ochilor?

Apropo, mama Melaniei e din Ungaria. Am fost foarte uimită când am aflat, în primul rând pentru că Melanie nu pomenise niciodată de asta și în al doilea rând pentru că Melanie arată ca o nemțoaică get‑beget, mai mult chiar decât celelalte fete de la mine din clasă. Exact așa cum își închipuie străinii că arată o tânără nemțoaică, mai ales dacă n‑au pus niciodată piciorul în Germania.

Are părul blond, proaspăt tuns și bine pieptănat, până la bărbie, ochi albaștri, obraji trandafirii și o geacă de blugi bine călcată, miroase a săpun și rostește cu o voce pițigăiată propoziții care, de regulă, nu trec de două silabe și care‑i ies din gură ca niște boabe săltărețe de mazăre. Dacă nu aș fi cunoscut‑o în carne și oase, n‑aș crede nici astăzi că poate să existe în realitate cineva ca ea.

În schimb, mama ei vorbește cu accent, deși nu am observat asta la prima mea vizită. Pe atunci, și accentul meu încă scârțâia ca o bicicletă ruginită. La masa de prânz m‑a privit cu milă pe furiș și mi‑a pus întrebări despre orașul meu natal, despre vreme, despre fosta mea școală și despre mama.

I‑am răspuns că mama a studiat istoria artei și că acasă juca într‑o trupă de teatru ale cărei spectacole erau cu regularitate interzise și că vrea să‑și caute și aici un teatru micuț, la care să joace. Mama Melaniei a înghițit în sec și a schimbat subiectul, întrebându‑mă dacă viața în blocul nostru nu este prea periculoasă. I‑am spus că apartamentele sunt mult mai curate și mai plăcute decât casa în care locuiam dincolo. Rusiei îi spun mereu „dincolo“. Melanie molfăia colțunașii ei cu brânză dulce și își corecta mama când folosea câte un articol greșit. În rest, i‑am povestit despre un sondaj pe care îl făcuserăm noi în clasă ca să aflăm ce‑și doresc colegii de ziua lor de naștere și șapte colegi spuseseră că vor o nouă instalație stereo.

— Ei și? a zis mama Melaniei mijindu‑și ochii.

— Nu știi ce înseamnă asta? a întrebat‑o Melanie, căscân­du‑și ochii albaștri. O NOUĂ instalație stereo. Asta înseamnă că ei au deja toți una. Iar eu încă n‑am.

— Dar ai una în camera ta, m‑am băgat eu în vorbă; deși vorbeam încă prost, vorbeam mult.

— Aia‑i o vechitură de care a vrut să scape vărul meu mai mare, a spus Melanie. Nu mai e bună de nimic, nu poate să facă nimic din ce face o instalație stereo modernă.

După masă ne‑am întors în camera ei cea ordonată. Melanie a pornit instalația stereo. Am dat peste un teanc de reviste Bravo vechi și m‑am pus pe citit. Între timp, Melanie se învârtea cu scaunul de birou și trăncănea la telefon cu o prietenă. Pentru că nu aveam nimic să ne spunem, am considerat că mi‑am petrecut bine timpul. Seara, mama Melaniei m‑a dus cu mașina acasă, s‑a uitat îngrijorată în jur și a insistat să mă conducă până la ușă, ca să fie sigură că mă ia mama în primire.

Dar mama nu era acasă. Aveam cheie.

— Să mai vii pe la noi, a zis mama Melaniei și m‑a mângâiat pe obraz.

— Bine, i‑am răspuns, iar în sinea mea: „Numai când oți avea reviste noi!“

După aceea am început să văd casa noastră cu alți ochi.

Îmi închipuiam cum impecabila Melanie, în jacheta ei de blugi, ia liftul împreună cu mine. Cum se uită în jur, la fel de agitată ca mama ei. Cum parfumul ei de săpun intră într‑o luptă fără speranță cu miasmele de urină din casa scărilor – și pierde. Cum intră pe ușă și vede canapeaua noastră luată de la gunoaie, cu o măsuță șubredă în față, la care e de ajuns să te uiți strâmb o dată, că se și prăbușește. Cărțile de pe jos. Micul televizor cu stiva de casete video. Încă de pe atunci nu mai folosea nimeni casete! Bufetul fără uși. Șosetele tatălui meu vitreg pe calorifer. Ciorapii fratelui meu pe scaun. Aveam cinci scaune și niciunul nu semăna cu celălalt, pentru că toate erau de la gunoaie.

Mâncam întotdeauna în bucătărie, mai puțin când dădeam vreo petrecere cu musafiri. Atunci trebuia să punem umărul la treabă și să golim camera de zi, ca să facem loc pentru scaunele împrumutate de la vecini. Masa din bucătărie era de obicei plină cu borcane de marmeladă, scrisori, vederi, sticle pe jumătate goale și ziare vechi. Aveam douăzeci de farfurii, care nu semănau una cu alta, fiindcă mama le cumpărase una câte una de la talcioc.

Nu aveam pe atunci mașină de spălat vase, și adesea cele douăzeci de farfurii se îngrămădeau toate în chiuvetă până când mama se întorcea acasă și făcea ordine. Mai spălam și eu vasele din când în când, dar destul de rar. Refuzam mai ales când mi‑o cerea Vadim, acel Vadim care nu spăla niciodată resturile de omletă arsă din tigaie. Numai când pronunța amenințător cu gura lui murdară numele mamei făceam repede curat.

Urăsc bărbații.

Anna spune că există și bărbați buni. Drăguți, prietenoși, care gătesc și fac curat și câștigă bani și vor copii și fac cadouri și rezervări pentru concedii și care poartă haine curate și nu beau și poate arată chiar bine. Unde or fi, mă întreb, pe Lună? Anna este convinsă că există astfel de bărbați, dacă nu în orașul nostru, atunci poate la Frankfurt. Dar ea personal nu cunoaște niciunul, poate doar de la televizor.

De aceea repet cu plăcere ceea ce mama spunea mereu: „Tot eu îmi sunt și bărbat.“

De fapt, ea doar o spunea, dar nu se ținea niciodată de cuvânt.

De când știu că‑l voi omorî pe Vadim, îmi merge mult mai bine. I‑am promis‑o și frățiorului meu, Anton, care are nouă ani. Cred că de atunci îi merge și lui mai bine. Când i‑am povestit ce vreau să fac, a căscat ochii mari și m‑a întrebat cu respirația tăiată:

— Cum ai de gând s‑o faci?

M‑am prefăcut că sunt stăpână pe situație.

— Sunt mii de posibilități, i‑am spus. Pot să‑l otrăvesc, să‑l strâng de gât, să‑l sugrum, să‑l înjunghii, să‑l arunc de pe balcon, să‑l calc cu mașina…

— Dar tu n‑ai mașină, a spus Anton, și avea dreptate, bine­înțeles.

— Deocamdată nu pot să mă apropii de el, i‑am răspuns. Știi doar că e la închisoare. Și o să mai stea după gratii încă mulți ani de‑acum încolo.

— Asta înseamnă că o să mai dureze mult? a întrebat Anton.

— Așa e, am zis eu. Dar e bine și așa. Am mai mult timp să mă pregătesc. Știi tu, nu‑i deloc ușor să omori pe cineva dacă n‑ai mai făcut‑o niciodată.

— Data viitoare sigur o să meargă mai bine, a spus Anton cu aerul unui cunoscător.

— Nu, vreau numai de data asta să‑mi iasă. Nu vreau să‑mi fac un hobby din asta.

M‑am simțit ușurată că lui Anton i‑a plăcut ideea mea. La urma urmei, Vadim e tatăl lui. Dar micuțul îl urăște la fel de mult ca mine. Dacă nu chiar și mai și. E de mult cu nervii la pământ, căci, spre deosebire de mine, lui mereu i‑a fost frică de Vadim.

Acum Anton e făcut praf și sănătatea lui nu se îmbunătățește deloc, iar eu mă întreb dacă toată terapia asta folosește la ceva. Anton se bâlbâie, nu se poate concentra la școală, face pipi noaptea în pat și începe să tremure când cineva ridică vocea. El zice că nu‑și mai amintește nimic, iar eu îi răspund de fiecare dată: „Ar trebui să te bucuri!“ Și eu mă bucur că nu‑mi mai amintesc nimic, deși am fost de față.

Numai despre primul meu vis pot să vorbesc cu Anton. Despre celălalt nu, pentru că, de fiecare dată când cineva pronunță cuvântul „mamă“ în prezența lui, Anton încremenește, rămâne ca trăsnit și stors de viață, de parcă tocmai l‑ar fi sărutat Crăiasa Zăpezii. Mama ne citea adesea basmul despre Crăiasa Zăpezii, îi plăcea Andersen. De fapt, ea iubea totul. Dacă cineva se purta urât, mama spunea că tocmai i‑a intrat un ciob de oglindă în ochi sau în inimă – un ciob din oglinda pe care, cum bine se știe, a spart‑o trolul cel rău. Așa era ea.

Ca să‑i fac să nu‑l mai chinuie pe Anton, îi iau la palme pe toți cei care rostesc intenționat cuvântul „mamă“ de față cu el. Pe adulți bineînțeles că nu, la ei doar mă răstesc. Merge de fiecare dată. Măcar atât să fac pentru fratele meu. Asta și faptul că nu‑l alung noaptea, când vine plângând în patul meu, se lipește de mine și, la un moment dat, când sună ceasul deșteptător, se sperie și face pipi pe picioarele mele.

Mă îngrijorează un pic ce se va întâmpla când îmi voi duce la îndeplinire primul vis și Vadim nu va mai trăi.

Mai demult îmi doream, bineînțeles, să fiu celebră, așa cum își dorește de altfel orice om. Nu m‑ar fi deranjat să am o mamă VIP, care să zâmbească din paginile revistelor și despre care să vorbească toată lumea. Când însă am devenit într‑adevăr cu toții celebri, i‑aș fi sugrumat cu cea mai mare plăcere pe fotografi și pe cameramani, pe bărbații și femeile cu microfoane și carnețele minuscule, care filmau intrarea în bloc și sunau la vecini să‑i întrebe câtă gălăgie a fost în seara aceea. Cine a urlat și cine a plâns, cine a fugit și dacă e adevărat că Vadim a spus „Vedeți că e sânge aici, nu călcați în el!“ și „S‑a terminat, șterge‑o!“.

Numai când unul dintre noi ieșea afară – eu sau Anton, căci Alissa nu se născuse încă – tăceau din gură și se dădeau înapoi, formând un culoar prin care ne lăsau să trecem, în timp ce ne urmăreau cu privirea.

Atâta le‑ar fi lipsit, să‑mi spună vreo vorbă mie sau lui Anton, căci atunci m‑aș fi simțit cu totul îndreptățită din punct de vedere moral să le smulg aparatele de fotografiat din mână și poate să le sparg și dinții. Prudenți, ei se dădeau cu frică înapoi. Probabil că răspândeam radiații toxice mai ceva decât Cernobîlul. Atunci m‑am gândit că poate‑i mai bine că nu ne pun întrebări și că eu nu mă iau de ei, pentru că mama a fost întotdeauna împotriva violenței. La urma urmelor, a trăit‑o pe pielea ei.

A doua zi, mama era în toate ziarele. Prenumele ei, prima literă a numelui de familie, anul nașterii și o poză. Era fotografia pe care o aveau de la trupa ei de teatru, o poză reușită: părul roșu, fața mai puțin fardată decât de obicei, pulovărul negru. Atunci a devenit ea un star.

„Uite ce‑ai făcut! Ești fericită?“ am întrebat‑o. „Nu te‑am avertizat? Cum ai putut să faci așa ceva? De ce te‑ai măritat cu imbecilul ăla? De ce i‑ai dat voie să vină cu noi în Germania? De ce l‑ai lăsat să intre în casă în seara aia blestemată?“

De ce, fir‑ar să fie?

„Ai fost întotdeauna o femeie tâmpită, tâmpită, tâmpită!“ i‑am spus. „Cum ai putut să‑mi faci asta, să fii atât de tâmpită?“

Mai târziu i‑am cerut scuze. Ea nu avea nicio vină, bineîn­țeles. Așa era ea, nu avea ce‑i face. Era cercetătoare în istoria artelor și pe deasupra și artistă. Făcea parte din acea specie de oameni care nu mai există astăzi și care doresc din toate un pic mai mult, un pic mai bun și un pic mai rafinat. Voi scrie despre asta în cartea mea, ca să afle toată lumea. Nu vreau să fie celebră numai pentru că a avut parte de o moarte atât de mizerabilă.

Am urmărit încă de la început toate articolele care apăreau în ziar. Coboram de fiecare dată la chioșc și cumpăram tot ce găseam. În primele zile n‑am fost acasă, pentru că Serviciul pentru Protecția Copilului ne cazase într‑un orfelinat. Dar după două zile am spus că nu mai suportăm. Noua noastră reședință nu avea niciun pic de praf, de cărți sau de viață. În schimb, avea un ficus de plastic. Am spus că cei mici vor acasă. Era important, mai ales pentru Alissa. Nu avea nici doi ani pe vremea aceea.

Ni s‑a dat voie să ne întoarcem acasă, unde, ca niciodată, domnea o ordine stranie. Eram monitorizați 24 de ore din 24 de mai multe femei tunse scurt, care arătau identic și care aveau două nume de familie, și de un bărbat pletos, și el tot cu două nume.

Nu prea îmi mai aduc aminte de zilele acelea. Știu doar că vorbeam fără întrerupere, explicându‑le cum arăta viața noastră înainte și că trebuie să rămână exact așa cum a fost. În niciun caz nu aveau voie să cumpere alt fel de mâncare decât cea cu care eram obișnuiți. Chiar și așa, tot s‑a nimerit o dată pe masă o bucată de unt bio. Mamă, ce criză am făcut atunci!

Îmi amintesc și acum privirea pe care mi‑a aruncat‑o una dintre femei când m‑am trântit urlând la pământ, direct pe untul pe care îl călcasem în picioare. În ochii ei se citea ușurare. Zile întregi mă tot bătuseră la cap, spunându‑mi că nu e nevoie „să funcționez acum“, că pot să dau frâu liber sentimentelor, ba chiar că așa ar trebui să fac.

Eu însă nu le‑am dat ascultare.

Și apoi, dintr‑odată, a apărut Maria. O verișoară de gradul doi, cu trei geamantane gata să plesnească, importată din Novosibirsk. O șansă pentru „copiii traumatizați“ de a deveni din nou „o familie“.

Verișoara lui Vadim, apropo.

Fusesem de acord cu venirea ei pentru că, de când văzusem cum e la casa de copii, făcusem alergie la cuvântul „casă“. Ca să nu mai spun că nici părinții adoptivi nu prea se înghesuiau să ia în grijă trei plozi răzgâiați, copiii de ruși. Și cu atât mai puțin să se mute în locuința în ale cărei unghere, în sfârșit bine aspirate, să se ghemuiască orfanii de mamă ca niște iepuri speriați. În locuința a cărei ușă fusese fotografiată mai abitir decât Heidi Klum.

Prin urmare, Maria.

Maria are cam treizeci și cinci de ani și arată de parcă ar avea cincizeci. A lucrat la cantina unei fabrici din Novosibirsk. Maria, adică mâini bătătorite, mari cât niște lopeți, dar cu unghiile date cu lac roșu, păr scurt, oxigenat și făcut permanent, picioare butucănoase, cu varice, pe care însă nu le vezi sub ciorapii groși de lână, o duzină de rochii înflorate, un fund atât de lat, încât ar putea ateriza pe el și un elicopter, un parfum dulceag care te face să strănuți, o gură mare, dată cu roșu, obraji buhăiți, ochi mici.

Privire plină de afecțiune. De fapt, Maria așa și este, afectuoasă.

Pe Alissa a cucerit‑o din prima clipă. Maria‑n sus, Maria‑n jos, Mașa, ma‑ma‑ma‑mama! Nu m‑am supărat pe ea din atâta lucru. E pur și simplu a dracului de mică.

A pus imediat stăpânire pe poala infinită a Mariei. Cred că zile‑n șir n‑a vrut să se dea jos de acolo, iar Maria era foarte agitată, pentru că nu prea putea să facă mâncare cu Alissa în poală. De parcă îi ardea cuiva să mănânce! Anton și cu mine n‑am mâncat zile întregi și, la un moment dat, când el a căzut pur și simplu din picioare, l‑am mai și mustrat.

I‑am explicat că, dacă nu mănâncă, o să ajungă la spital. Și că Maria va fi trimisă înapoi la Novosibirsk pentru incompetență. Asta ar fi însemnat cămin sau familii adoptive diferite pentru fiecare dintre noi.

După explicații a început să mănânce. Stăteam lângă el și mă uitam cum molfăie conștiincios, fixând peretele alb cu ochii lui rotunzi și mari. Maria îi punea tot mai multă mâncare în farfurie. După ce a mâncat, Anton a vomat de două ori și atunci i‑am spus Mariei că‑i mai bine să‑i dea porții mici și mai dese. Și nu mâncare așa de grasă. Și să‑i dea de băut.

Gătea bine Maria. Și acum gătește bine. Mult mai bine decât mama. Maria știe să facă borș și multe alte supe sofisticate. În casă miroase întotdeauna a mâncare. Maria gătește ciorbe ca lumea, din carne de pui și de vită, cu legume și legături de verdeață. Prăjește chiftele perfect rotunde și clătite atât de subțiri, că zici că sunt dantele, nu altceva. La supermarketul rusesc din colț a descoperit un lapte condensat îndulcit, un fel de jeleu dulce, care pe vremea Uniunii Sovietice era mai căutat decât icrele negre și în care înmoaie clătitele împăturite. Pune castraveți la murat și face marmeladă din coacăze negre.

„Ne merge bine“, îi povestesc mamei. „Suntem de‑a dreptul ghiftuiți. Mi‑aș dori să poți și tu să guști din toate astea. Tu, care te interesai de tot ce e gustos, frumos sau insolit.“

În ziare Maria era descrisă ca fiind „singura rudă în viață dispusă să se îngrijească de cei trei frați rămași orfani“.

„Noi nu am «rămas»“, mormăiam eu. Iar Maria nu a venit să ne arunce la picioare viața ei prețioasă. Când lucrezi într‑o cantină din Novosibirsk și te întreabă cineva dacă vrei să vii în Germania să faci supă pentru câțiva copii, ei bine, n‑o fi chiar jumătate de regat, dar cu siguranță e mult mai mult decât să‑ți iasă șase numere câștigătoare la loto.

Mai ales că Maria a fost căsătorită cândva, în tinerețea ei, după care a divorțat foarte repede. Poate să fi fost căsătorită chiar de două ori. Nu are nici copii, nici animale de companie, așa că s‑a gândit că n‑o leagă nimic de garsoniera și de cantina ei. Socoteala asta s‑a dovedit apoi o greșeală, ceea ce aș fi putut să‑i spun și eu de la bun început. Căci în Novosibirsk putea să stea la taclale cu oricine, lucru pe care îl și făcea, pe când aici este condamnată de cele mai multe ori la muțenie.

După aproape doi ani, Maria știe doar vreo douăzeci de cuvinte nemțești, cum ar fi „autobuz“, „cartofi“, „unt“, „gunoi“, „a găti“, „a spăla“, „pupă‑mă‑n cur“ (pentru adolescenții cu păr negru și creț, care uneori fluieră după ea pe stradă, făcând gesturi înfricoșătoare). Din când în când, pune cuvintele astea în propoziții. De cele mai multe ori îi ies prost.

Dacă nu‑și face cumpărăturile în supermarketul rusesc, trebuie să arate marfa cu degetul și să scrie cifrele pe un petic de hârtie, așa că umblă întotdeauna cu un carnețel la ea. De fiecare dată când face cumpărături la Aldi se întoarce acasă lac de sudoare. Când i se adresează cineva pe stradă începe să se văicărească, iar fața i se umple de pete roșii. Două săptămâni am exersat cu ea propoziția „Nu știu decât rusește.“ O are scrisă pe o bucățică de hârtie și o poartă în portmoneu, transcrisă în litere chirilice.

Cei cu două nume de la Serviciul pentru Protecția Copilului ne vizitează cu regularitate. Maria intră de fiecare dată în panică, iar eu fac eforturi supraomenești s‑o calmez, atât înaintea vizitei, cât și după, spunându‑i că‑și face treaba bine și că nu trebuie să se întoarcă la cratițele ei de la cantină.

Căci, oricât ar fi ea de amărâtă în Solitar, nu vrea cu niciun chip să se întoarcă la Novosibirsk, cu atât mai puțin silită. Visează să se întoarcă la un moment dat, mai târziu, cu siluetă, decent fardată, cu un geamantan plin de țoale șic și, ideal ar fi, la brațul unui neamț cu mustăcioară îngrijită. Trebuie să fie drăguț și bogat și, mai ales, să știe rusește, căci germana asta, spune Maria, este mai rea decât chineza. (De parcă ar ști ea chineză!)

Când îmi fac temele, oftează uneori în spatele meu și comentează:

— E bine să înveți, să știi carte. Eu n‑am învățat nimic niciodată, mereu eram la muncă. Încă de copil. Și acum, uită‑te la mine! Am tras oare vreun folos din toată truda?

— Citește ceva, vrăbiuțo! îi spun. Nu trebuie să fie chiar Război și pace. Încearcă un roman polițist.

— Seara sunt întotdeauna așa de obosită, soarele meu! zice ea. După ce am citit puțin, uit imediat ce‑i scris în carte și trebuie s‑o iau de la capăt. Asta mă obosește foarte tare!

Așa că se mulțumește să citească în fiecare zi câte o pagină din calendarul cu foi detașabile „Pentru gospodina ortodoxă“, unde, din când în când, mai dă peste câte o rețetă sau un pont pentru slăbit și, ocazional, peste câte un banc – lectură mai mult decât suficientă pentru ea. Când se întâmplă să o găsesc citind îmi dau ochii peste cap, având grijă să nu mă vadă. Căci ea n‑are nicio vină că, încă de la început, a avut parte de prea puține sinapse, dintre care a mai și pierdut două treimi în cantina fabricii.

Îmi fac însă ceva griji din cauza Alissei. De fapt, Maria este încă ușor superioară din punct de vedere intelectual surorii mele, care abia a împlinit patru anișori, dar asta o să se schimbe într‑un viitor apropiat. Am introdus obligatoriu în programul zilnic al Mariei ore de citit cu glas tare. „Nu știam“, s‑a mirat Maria după prima carte cu poze, „că există cărți atât de interesante!“

O iubește pe Alissa din toată inima. Atât de mult, încât s‑a împotrivit ca micuța de trei anișori să fie trimisă la grădiniță, unde sunt boli de copii și mâncare congelată, așa că am fost nevoită s‑o ameninț cu Serviciul pentru Protecția Copilului ca să‑i înfrâng rezistența. Maria o giugiulește și o alintă pe surioara mea cât e ziulica de lungă, și au curs multe lacrimi înăbușite până când a renunțat la apelativul jalnic „sărmana mea orfelină“, pe care îl interzisesem cu desăvârșire. Când Alissa nu e la Maria în poală, stă pe un scăunel în bucătărie și se uită cum sfârâie chiftelele în tigaie. Între timp a învățat pe dinafară toate rețetele. De curând mi‑a explicat cum arată coriandrul proaspăt și mai ales cum miroase, „de‑ți vine de‑ndată să borăști“.

Frica Mariei de a fi obligată să se întoarcă în Novosibirsk are de‑a face și cu Alissa. O despărțire i‑ar sfâșia inima nu numai surorii mele, ci și Mariei. „Să se facă întâi Aliluța mare, și după aia o să mă simt și eu din nou liberă“, spune Maria. „Vreau s‑o cresc, s‑o văd mare, fericită și sănătoasă (sărmana‑mea‑orfelină).“

Alteori Maria spune că se va simți liberă abia când Alissa va găsi un bărbat cumsecade cu care să se mărite.

— Tu nu ești o sclavă, îi spun. Și se prea poate ca Alissa să‑și găsească un bărbat cumsecade abia când o să fie în prag de patruzeci de ani. Dacă are noroc.

Maria suspină.

— Când Aliluța o să aibă o diplomă, zice ea într‑un sfârșit, atunci o să fiu pe deplin mulțumită.

„Diplomă“ este pentru ea un cuvânt magic, la fel ca „paracetamol“ sau „impozit pe veniturile din capital“.

Și‑ar da și viața pentru Alissa. Asta nu înseamnă însă că are ceva împotriva lui Anton. Încearcă mereu să‑l mângâie și pe acest orfelin, dar Anton respinge orice atingere. Se tot dă pur și simplu cu câte un pas înapoi, până când se lipește cu spatele de perete. Abia atunci bagă și Maria la cap că trebuie să‑l lase în pace. Totuși, cu câteva luni în urmă, l‑am văzut cum îi povestea Mariei întâmplări de la școală. Maria ședea la masă, cu bărbia sprijinită în palme, dând din cap cu uimire.

Maria se teme de mine, fapt care are avantajele sale.

I se pare că are multe motive să mă venereze. Nu știu numai latină și franceză, ceea ce pentru ea este la fel de apropiat de viață ca abc‑ul marțienilor, ci și ceva absolut real, cum e limba acestei țări blestemate. Îi explic lumea de aici și o însoțesc la cumpărături când are nevoie de un interpret. Știu cum să solicit ajutorul social și alocația pentru copii. De cele mai multe ori sunt de față când vine în vizită Serviciul pentru Protecția Copilului. O laud mereu pe Maria în cel mai elogios mod cu putință. Când trebuie să traduc o întrebare pentru ea, mă gândesc instantaneu și la răspuns.

[1] Traducere de Corina Niță; sursă, accesat pe 10 mai 2015
[2] Lanț de supermarketuri cu reduceri în Germania.