Lecţiile. De când suntem mici începem să învăţăm. Să pronunţăm cuvinte, să mergem, să scriem, să ne facem prieteni. Îmi place naturaleţea etapelor vieţii unui om, pentru că, ajunşi mari, nu ne putem imagina viaţa noastră de la început. Mai poate concepe cineva să nu ştie să vorbească sau să meargă în zilele agitate şi pline de neprevăzut în care trăim? Psihologii le numesc automatisme, dar mie îmi place să le numesc lecţii. Pentru că lecţiile sunt grele, dar rezultatul lor este întotdeauna satisfăcător.
Am o mulţime de oameni cărora aş vrea să le mulţumesc pentru sprijinul oferit de la începutul-începutului, dar, chiar dacă mă străduiesc să privesc cât mai în exterior, întotdeauna mă întorc spre centru. Iar în centru este cea pe care nu o poţi alege: familia. În cazurile fericite, familia înseamnă acei oameni care ar face orice pentru tine.
De când am fost mică şi am descoperit desenele animate am simţit o plăcere deosebită să urmăresc animaţia Viața cu Louie (titlu original: Life with Louie). Pentru că era vorba despre un băieţel, despre viaţa lui de familie, despre prieteniile lui, despre şcoală, timp liber şi lecţii. Era un copil ca mine, cu o viaţă absolut normală, dar care mie mi se părea spectaculoasă.
Învăţasem pe de rost toate episoadele, toate replicile şi mă bucuram cu sinceritate de toate momentele frumoase pe care le trăiam alături de Louie. Această animaţie este singura care a reuşit să-mi smulgă lacrimi, să mă facă să conştientizez faptul că ar trebui să fiu mai recunoscătoare părinţilor mei pentru că ei sunt cei care îmi oferă totul. Viața cu Louie m-a învăţat să mă educ singură, să iau din fiecare experienţă numai lucrurile bune. Este o animaţie fabuloasă prin umorul tatălui lui Louie, Andy Anderson, veteran de război și se simte cu adevărat și căldura unei familii iubitoare.
Mama sa, Aura Anderson, este unul dintre modelele mele preferate de mamă. Căldura ei, bunătatea şi răbdarea pe care o are cu copiii, soţul şi toţi cei din jurul său sunt la fel de dulci precum platourile cu prăjiturele pe care le pregăteşte în întâmpinarea celor dragi. Ea este acolo permanent, săritoare şi înţelegătoare. De aceea, episodul Project Mother’s Day este unul dintre favoritele mele. Atunci se vede cu adevărat recunoştinţa familiei sale pentru toate eforturile ei.
Opus şi în acelaşi timp complementar Aurei este soţul său, Andy Anderson. Acesta este, din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai reuşite personaje de comedie dintr-o animaţie. Replicile, modul său de viaţă, agitaţia şi duritatea soldatului pe care o afişează la suprafaţă, deşi în interior întâlnim, din nou, o bunătate aparte, îl fac să fie unul dintre motivele pentru care încă urmăresc acest desen animat. De la el am învăţat că ceea ce iubeşti trebuie mereu apărat, că pentru familie poţi face sacrificii, că trebuie să îţi ajuţi copiii să crească ghidându-i pe calea cea bună.
Părinţii lui Louie sunt acei părinţi care îşi lasă copilul să greşească pentru că ştiu că aşa lecţia de viaţă primită va avea o mai mare influenţă asupra sa. Îl încurajează să facă lucruri care îi plac, să aleagă pentru el însuşi.
Deşi o familie cu foarte mulţi copii, nu foarte înstărită, Andersonii au simţul umorului. Au bunătate şi ştiu să fie recunoscători celor de la care primesc ajutor. Relaţia pe care o au cu vecinii lor, locuind într-un cartier al oraşului ficţional Cedar Knoll, al statului american Wisconsin, subliniază încă o dată aceste calităţi. În episodul Raindrops Keep Falling on My Bed, casa familiei Anderson este asaltată de vecinii cu casele inundate. Sunt primiţi cu bucurie şi cu cartofi dulci. Sentimentul de comunitate este foarte bine ilustrat în aceste secvenţe, ceea ce oferă animaţiei o sensibilitate aparte.
În ceea ce-l priveşte pe Louie Anderson, m-am regăsit deseori în problemele sale de viaţă, în întrebările pe care şi le pune, în situaţiile la care este supus. Amuzant este că eu am crescut, dar el a rămas acelaşi băieţel înnebunit după gogoşi, pregătit să îmi demonstreze că lecţiile se pot învăţa la orice vârstă.
Un moment deosebit în care am găsit un Louie vulnerabil şi dezarmat în faţa evenimentelor din viaţa sa este episodul The Thank You Note, atunci când acesta se confruntă cu moartea buncii sale. Atunci am învăţat ce înseamnă moartea cu adevărat: pierdere. Un gol sufletesc ce nu poate fi umplut de nimeni şi de nimic. Emoţiile pe care le-am simţit urmărind acţiunea m-au făcut să-mi dau seama cât de preţioşi sunt oamenii din jurul nostru. De câte ori am conştientizat valoarea bunicilor noştri sau ajutorul pe care aceştia ni-l oferă fără să ceară nimic în schimb? Ar fi bine să o facem până nu este prea târziu.
Viața cu Louie nu este doar o animaţie. Este o lecţie de viaţă. Este o cale plină cu obstacole, care, în final, ne muştruluieşte pentru ignoranţa de care mai dăm dovadă câteodată. Este un colţ de blândeţe într-o lume obositoare.
Lecţiile se învaţă uşor, de la om la om. Întotdeauna îi voi fi recunoscătoare lui Louie Anderson – cel real – pentru că a ales să creeze acest desen animat şi îmi pare rău că astăzi nu mai este difuzat de programele destinate copiilor. Ar avea foarte multe de învăţat. Până la următorul episod… fă trei ture, Anderson!