Mult timp am citit numai cărţi despre tinereţe şi adolescenţă, tocmai pentru a-mi forma o părere despre cum va fi viaţa mea, ce decizii ar trebui să iau, cum reacţionează oamenii atunci când sunt puşi într-o anumită situaţie. Am învăţat numeroase lecţii din fiecare carte citită şi mă bucur să spun că fiecare dintre ele a avut un rol în formarea mea ca om. Pe de altă parte, am citit şi multe cărţi din literatura clasică ce aveau în centrul atenţiei personaje trecute de prima tinereţe (Mizerabilii, Mara, Moromeţii şi altele), însă modul în care acestea erau prezentate mă făcea să mă gândesc la vieţi deosebite ale unor oameni care erau consideraţi speciali în comunităţile lor.
Olive Kitteridge de Elizabeth Strout iese din acest tipar, spunând o poveste obişnuită despre o femeie cu nimic ieşit din comun. Formată dintr-o serie de 13 povestiri, volumul câştigător al Premiului Pulitzer pentru ficţiune în 2009 o are în centrul atenţiei pe Olive, o soţie, mamă şi profesoară de matematică pensionară din Crosby, Maine. Prezenţa ei este una activă sau sugerată de-a lungul întregii cărţi, San Francisco Chronicle scriind despre ea:
Amuzantă, răutăcioasă, dar plină de remuşcări, doamna Kitteridge este un caracter autentic, plin de forţă. Când nu e în scenă, îi aşteptăm cu nerăbdare întoarcerea.
Volumul începe şi se încheie simetric cu poveşti de iubire mai degrabă platonice, care au rolul de a ne pune în faţa laturii umane şi vulnerabile a personajelor. Titlurile par nesugestive şi chiar enigmatice, fixând mai degrabă temporal şi spaţial povestirea, însă fiecare enigmă îşi găseşte rezolvarea pe măsură ce evenimentele se dezvăluie. Fără nimic spectaculos, cu prea puţine lumini de reflectoare îndreptate asupra vieţii oamenilor din poveşti, aceştia îşi dezvăluie treptat şi părţile întunecate sau necunoscute, doamna Kitteridge fiind cea care coagulează totul în jurul ei. Chiar dacă nu este personajul central al povestirii, prezenţa ei este sugerată de câte o vorbă spusă la clasă, de gradul de rudenie sau de simpla ei trecere prin împrejurimi. Toate povestirile sunt construite pe două planuri: cel general – al comunităţii cu toate problemele sale, în interiorul căreia se fac paralele şi se trasează linii de corespondenţă între drame – şi cel personal, cu o profunzime şi o acuitate mai mare şi mai sensibilă pentru cititor.
Trăind într-un oraş mic, familia Kitteridge este expusă bârfelor comunităţii şi la rândul său poate să pătrundă dincolo de zidurile fiecărei case. Citind întâmplările din carte, parcă asculţi o melodie country sau rock clasic cu a sa prezentare realistă şi chiar cinică despre viaţa americană.
Profesoara de matematică Olive este căsătorită cu Henry, cel care deţine o farmacie în centrul oraşului, iar povestea vieţii lor este alcătuită din scurte momente de adulter platonic, atacuri teroriste, boli şi vecini. Pe de altă parte, pe cei doi îi preocupă constant educaţia şi creşterea fiului lor, Christopher, care, după ce ajunge doctor, se căsătorește târziu cu o femeie care va încerca să îl domine. Mariajul nefericit se încheie printr-un divorţ ţinut ascuns de părinţii săi, însă tocmai această evoluţie pare să îl ajute pe Christopher să iasă de sub influența acestora şi mai ales din spectrul atent şi obsesiv controlat de Olive, reuşind astfel să se și recăsătorească. Între timp, cei doi Kitteridge sunt luaţi ostatici într-un spital, iar experienţa le schimbă modul de a privi viaţa, dar totuşi nu suficient pentru ca ea să devină mai înţelegătoare sau mai receptivă faţă de soţul său. Olive conştientizează toate acestea abia după ce Henry suferă un atac cerebral care îl lasă într-o stare vegetală.
Nu lipsesc relatările despre familii disfuncţionale, cu mame cu probleme mintale care sfârşesc tragic, cu tineri care consumă droguri doar pentru a scăpa de lipsa încrederii în sine, cu relaţii abuzive din punct de vedere psihologic sau cu baze superficiale.
Volumul Olive Kitteridge nu este unul filosofic, nu prezintă poveşti nespuse, nu despică firul în patru căutând cauze şi consecinţe ale acţiunilor din trecut. Cartea înregistrează cinematografic tablouri ale societăţii din Crosby, alcătuind un puzzle de iubire, regrete, tragedii, tristeţi şi nostalgii. Fără cuvinte mari, Elizabeth Strout vorbeşte despre viaţă, admirând avântul şi energia tinereţii şi micile bucurii ale bătrâneţii:
Doamne, îi ador pe tineri, spuse Harmon. Lumea se plânge destul de ei. Oamenilor le place să creadă că misiunea generaţiei tinere este să ducă lumea la pieire. Dar nu e adevărat, nu? De fapt, sunt buni şi plini de speranţă, şi aşa ar şi trebui să fie. (pag. 95)
Jane Houlton, foindu-se uşor în frumoasa ei haină neagră, se gândea că la urma urmei viaţa e un dar; se gândea că, pe măsură ce îmbătrâneai, ştiai că multe clipe nu erau doar clipe obişnuite, ci adevărate daruri. Şi era foarte frumos că oamenii sărbătoreau cu atâta entuziasm perioada asta a anului [n.n. Crăciunul]. Indiferent ce ascundeau vieţile lor (Jane ştia că, în unele dintre casele pe lângă care treceau, existau drame de ţi se rupea inima), totuşi oamenii simţeau nevoia de a sărbători, intuind cumva că viaţa merita sărbătorită. (pag. 151-152)
Olive Kitteridge se încadrează în acel tip de lectură obligatorie pentru fiecare dintre noi, punând sub lupă aspectele mai puţin plăcute ale existenţei: moartea prematură, adulterul, drogurile, bolile mintale, sinuciderea, stigma socială. Caracterul realist al povestirilor mi-a arătat că sub o aparentă fericire fiecare dintre noi ne putem confrunta cu dileme, probleme şi compromisuri.
Cartea a fost transpusă într-o miniserie de televiziune, unde Olive este interpretată Frances McDormand, laureată a premiului Oscar pentru cea mai bună actriță datorită rolului său din filmul Fargo.
Titlu: Olive Kitteridge
Autor: Elizabeth Strout
Editură: Litera
Colecție: Clasici Moderni
Traducător: Ioana Opaiț
An: 2014
Pagini: 318