Este ora 16:45 într-o zi de vineri, iar eu îi promisesem lui Radu că voi ajunge la cursul lui în pauza de la 17:00. Dar eu sunt încă la birou, prinsă într-un deadline ce nu-mi mai dă pace. Resemnată că nici măcar un avion nu m-ar ajuta acum să ajung la timp, îl sun pe Radu, aka profu’ de Texte, și-l rog să ne vedem după curs, la un ceai, undeva pe la Universitate.
Afară-i un frig teribil, iar eu îl aștept acum pe Radu pe-o bancă din Piața 1 Decembrie 1989, cu capul plecat și cu gândul la promisiunea pe care n-am putut să mi-o respect.
— Îmi cer mii de scuze pentru faptul că n-am reușit să ajung la cursul tău, îi spun atunci când ne întâlnim. Ah! Și ce mult mi-ar fi plăcut să te văd la catedră.
— Nu-ți face griji, ocazii vor mai fi.
Și-mi zâmbește.
Hotărâm amândoi că cel mai bine ar fi să mergem la cea mai apropiată ceainărie, căci ne doream să bem cât mai repede ceva cald. Așa că ne oprim în Rendez-vous, un local deja cu tradiție pentru studenții Universității din București.
Apropo de Universitatea din București, îmi spune Radu, pe când eram mai micuț și veneam cu ai mei în capitală aveam de fiecare dată aceleași două clădiri pe care le admiram de la distanță: Casa Poporului, care mi se părea ceva absolut colosal, și Universitatea din București, care-mi transmitea respect pentru toți oamenii care studiau și predau aici. Îmi spuneam pe atunci că într-o zi voi trece și eu pragul clădirii. Așa că, la final de clasa a XII-a, după ce mi-am dat bacalaureatul, eu aveam deja foarte clar în minte ceea ce vreau să fac mai departe.
Am comandat amândoi un ceai de iarnă, care să ne încălzească sufletele. Și apoi am povestit. Despre liceu, studenție și profesorat, despre primul an petrecut în București, despre pasiunea lui pentru engleză și literatură și, nu în ultimul rând, despre cum a ajuns Radu să facă parte din echipa societatesicultura.ro.
Cândva, în mintea mea de copil naiv exista o idee și anume că nu ești student în adevăratul sens al cuvântului dacă nu dai admitere la facultate. Le-am spus și alor mei ce am de gând, dar ei mi-au dat bănuți să mă înscriu și undeva pe bază de dosar, în caz că odrasla o dă în bară. Așa că am ajuns în București și m-am înscris la două facultăți unde se intra pe bază de admitere – Facultatea de Litere, specializările Relații Internaționale și Limbi Străine. Mai rămăsese să-mi depun dosarul la Literatură Comparată, dar nu m-am mai dus. Mi-am luat un suc, am mâncat ceva și am luat trenul înapoi spre casă unde, bineînțeles, i-am spus mamei că m-am înscris la toate.
După câteva săptămâni am mers împreună la București ca să dau examenul de admitere. Și, imediat după examen, mare le-a fost mirarea când le-am spus alor mei că nu mi-am mai depus dosarul la Literatură Comparată. Mama s-a îngălbenit toată la față și-a stat cu mari emoții până când am aflat că am luat una dintre cele mai mari note la Limbi Străine. Și asta am făcut timp de trei ani – Facultatea de Limbi Străine, Specializarea Engleză-Filologie, limbile engleză și spaniolă. Am ales spaniola pentru că eram îndrăgosit de scriitorii sud-americani pe atunci, pe care-i citeam din scoarță-n scoarță – Llosa, Marquez. Toți mă impresionaseră în liceu și mi-am spus că vreau să-i citesc în limba lor. Am făcut și asta.
Îmi aduc aminte că la primul curs m-am simțit puțin copleșit de moment. N-am putut să discern foarte clar ceea ce simțeam. Erau niște sentimente destul de amestecate așa. Eram fascinat, eram stingher, eram un pic stânjenit, pentru că era totuși Universitatea din București.
A mai fost și trecerea bruscă de la un orășel de provincie la marea capitală. Ce-i drept, nu m-am adaptat prea ușor. Cred că primele șase luni au fost cele mai dificile. M-am trezit deodată în mijlocul junglei urbane, cu nimeni prin preajmă. Însă cu timpul am început să mă obișnuiesc și am putut să fac față exigențelor vieții bucureștene.
Studenția a fost o experiență inedită pentru mine. Nu pot să spun că mi-a plăcut incredibil de mult, dar a fost interesantă. Am fost la petreceri, am fost la școală, am și chiulit de la școală… Pe atunci nu vedeam relevanța a tot ceea ce mi se preda, însă acum îmi dau seama că m-am înșelat. Absolut orice idee rostită de către un profesor m-a ajutat foarte mult și mă ajută în continuare. De aceea eu sunt de părere, și le spun asta și studenților mei: să încerce să ia din totul câte ceva. Nimic nu este irelevant. Totul are o relevanță la un moment dat. De aceea este bine să profite de pe acum de tot ceea ce li se oferă, căci la un moment dat va conta.
Și poate că acel moment a venit mai devreme decât s-ar fi așteptat Radu. Acum, el are ocazia să vadă cum stau lucurile din spatele catedrei și să le spună la rându-i studenților săi că, la un moment dat, toate experiențele lor vor conta.
Pe lângă timpul împărțit între jobul de trainer de limba engleză și cercetarea pentru doctorat, lui Radu i s-a oferit oportunitatea de a face parte din catedra de limba engleză din cadrul Facultății de Limbi și Literaturi Străine. A acceptat numaidecât. Și chiar acum, pe coridoarele facultății, studenții vorbesc despre Radu, profu’ de Texte.
Lucrez ca trainer de limba engleză de doi ani încoace și am niște studenți pe care îi admir foarte mult. Sunt oameni care, în ciuda faptului că au 30 și ceva de ani, 40, chiar și 50, vin la cursurile de limba engleză ca să învețe. Și nu le este ușor; au familie, au un job, rate de plătit, prieteni alături de care poate că și-ar dori să se relaxeze. Și cu toate astea, preferă să vină să învețe engleza. Este de admirat.
Cu toate astea, primul meu curs la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București a fost plin de emoții. Când am intrat în sală, 20 de oameni șușoteau și se întrebau: Cine e? Cine e? E profu’ de Texte pe limba engleză sau coleg de-al nostru? Pentru că, în cazul acesta, nu știu dacă tinerețea este neapărat o virtute. Poate fi, pentru că sunt mult mai apropiat de generația lor și știu cam ce gândesc, cam ce repere au și unde se poziționează în raport cu învățătura. Însă, în același timp, am și mari dezavantaje; ei tind să fie prea… prietenoși. Nu este chiar ușor. Și cu toate că am avut mari emoții, am încercat să fiu cât mai natural.
De altfel, încă mai am foarte multe de învățat. Dar eu sunt de părere că experiența și perfecționarea vin odată cu timpul. Până la urmă, un profesor trebuie să fie în pas cu toate schimbările. Apropo de internet și de social media, chiar sunt de părere că trăim schimbări foarte importante, așa cum n-au mai fost până acum. Cel puțin în ceea ce privește educația. Nu sunt de foarte mult timp în spatele catedrei, însă cu siguranță internetul va schimba multe. Chiar citeam într-un raport cum că, în 20-30 de ani, rolul profesorului nu va mai fi acela de furnizor de informații, iar locul lui va fi luat de internet. În curând, marea provocare a profesorului va fi să-l facă pe elev sau student să discearnă între ceea ce este relevant și ceea ce nu este relevant pentru el.
În ceea ce mă privește, eu încerc tot timpul să vin la cursuri cu ceva atractiv, să le recomand ba o carte, ba un autor sau să-i implic în niște dezbateri pe diverse teme cum ar fi internetul, miturile sau The eBook . Fac toate astea pentru că îmi doresc să avem un schimb decent și argumentat de opinii și de idei. Pentru că și la asta se referă practica limbii, nu doar la exerciții de gramatică și vocabular.
Radu Stoica a fost primul colaborator societatesicultura.ro. Îi puteți citi materialele aici.
Eu am fost prima persoana pe care au recrutat-o Alice și Simona. S-a întâmplat în primăvara lui 2011, într-un moment în care mi-am spus că trebuie să mă implic mai mult dacă vreau ca părerile mele să fie auzite. Pe atunci, o colegă de-a mea de master m-a întrebat dacă nu cumva aș vrea să scriu pe un site pentru două fete. Așa că le-am contactat pe Simona și pe Alice și le-am spus că da, aș vrea să scriu. A fost foarte ciudat pentru că le vorbeam cu dumneavoastră: Aș vrea să scriu pentru dumneavoastră, dacă se poate.
Le-am trimis un text, le-a plăcut și mi-au propus o colaborare pe termen lung. Și asta a fost. O experiență care m-a ajutat să cresc. Pentru că, până atunci, eu nu știam ce este lucrul în echipă, ce înseamnă să scrii ceva pe o anumită temă și apoi să îți asumi responsabilitatea pentru ceea ce ai scris. Și, evident, am cunoscut oameni faini, care și-au pus amprenta pe ceea ce gândeam până atunci. M-au învățat să fiu mai tolerant cu opiniile altora, în primul rând, și mi-au arătat că pot să realizez mult mai multe într-o echipă decât singur, mai ales când echipa este interesantă și are același scop comun. Cu timpul, lucrurile au evoluat de la sine. Chiar dacă au și involuat, pentru că timpul nu-mi mai permite să mă implic așa cum o făceam.
Când ceaiul ne era pe terminate, l-am întrebat pe Radu dacă în viitor se vede îmbrățișând cariera de profesor universitar. A cumpănit puțin lucrurile, apoi mi-a răspuns:
Mi-ar plăcea să fiu profesor universitar peste ani. Dar nu am de unde să știu ce va fi. Până la urmă, scoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Așa că nu vreau să spun că da, asta mă văd făcând peste ani. Prefer să fiu un tip mai rezervat, să-mi văd de proiectele de acum și să am grijă de mine, cel de acum. Cred că lucrurile trebuie să evolueze normal, fără să sară peste etape. Și chiar cred că ar trebui să ne concentrăm mai mult pe prezent.