Ziua de ieri m-a prins hoinărind pe Calea Victoriei, în căutarea unui cadou. În acest tur de forţă am trecut pe lângă vitrina unui magazin în care am observat niște manechine. Nimic surprinzător până aici. Stupoarea a survenit în urma studierii vitrinei. Manechinele, un El și o Ea, mândri purtători ai unor desuuri à la Calvin Klein, respectiv Victoria’s Secret, au devenit obiectul direct al unei hibridizări, în momentul în care acestor elemente li s-au adăugat șuba, cojocul și căciula de astrahan. De parcă nu era de ajuns acest cocktail kitschos, a urmat și asezonarea cu un papion de care și Hugh Hefner ar fi mândru. Această combinaţie grotescă a stârnit în mine o serie de întrebări cu privire la identitatea noastră ca popor, dar un gând a prins rădăcini mai puternic, acela că ţăranul român, acea figură arhetipală a universului românesc, ţăranul legat de glie cu viața, un Moromete sau un Ion, a dispărut fără drept de apel, dispariţie care a adus cu sine și disoluția satului românesc.
Ernest Bernea susținea că țăranul român nu se desparte niciodată de permanență, adică de etern. Astfel, el rămânea în parametrii prezentați de Blaga, care afirma că veșnicia s-a născut la sat. Antropologul susține că ţăranul român se simte și crede încontinuu într-o viață eternă (pentru că el simte și crede în Dumnezeu), pentru el sfârșitul existând după cum există și timpul, nu în sens cantitativ, ci în sens calitativ, cu posibilități de desfacere. Sfârșitul timpului nu este în timp, ci dincolo de timp, în eternitate. În acest fel, începutul și sfârșitul nu sunt două puncte la capătul unei linii, nu sunt din neant, nici din infinit pentru țăranul român, amândouă se rezolvă în etern. Astăzi însă satul este și el supus timpului urban, timpul care nu mai are răbdare, după cum îl numea Marin Preda, timpul perisabil, viclean, rapid și neiertător cu omul, așadar total opus acelei eternități și înțelegeri de care dădea dovadă în cadrul societății rurale de altădată.
La sat, comunitatea se strângea laolaltă într-un loc, unde se desfășurau activități în care toți erau implicați într-un mod sau în altul, în restul timpului fiecare fiind ocupat cu menținerea propriei gospodării și a traiului de pe o zi pe alta. Astăzi fiecare e pe cont propriu, societatea rurală este dispersată, nu mai întâlnim uniunea comunităților arhaice de altădată, oamenii nemaiavând timp pentru a întreține relații, tot timpul fiind sub presiunea timpului – lucru la care, dacă stăm și ne gândim, suntem și noi supuși zi de zi.
Destrămarea solidarităţii se vede cel mai bine la evenimentul care obişnuia să adune tot satul, nunta. Darul de nuntă era de fapt o formă de ajutor reciproc. Practic, comunitatea acorda tinerilor un fel de egalitate a şanselor, care în anii `50-`60 avea să fie distrusă de apariția concepției de a fi atent cât dai, pentru a ști cât să ceri.
Țăranul român era eminamente religios, respecta obiceiurile şi ritualurile statornicite din timpuri străvechi. Astăzi, el se confruntă cu o adevărată luptă pentru păstrarea sau regăsirea identității religioase.
Circulă, aproape ca un truism, la nivelurile publicului celui mai larg, afirmația că procesul creării artei populare este astăzi în dispariție, dar asta se întâmplă din cauza faptului că poporul a fost integrat în ciclul unui ucenicii culturale, ceea ce permite un contact valoric mai amplu, diversificat, fără a se mai opri în exclusivitate la folclor.
Spre deosebire de orășean, care trăiește într-un spațiu unde peisajul natural nu este preponderant, săteanul trăiește într-un spațiu integrat unui peisaj natural practic nelimitat. Peisajul natural își impune aici acuitatea sa sensorială pe o mare întindere și cu o forță greu de stăpânit. În aceste condiții, săteanul simte întrucâtva nevoia unei detașări estetice a spațiului arhitectural pe care și-l construiește față de pregnanța estetică obiectivă a peisajului natural. Astfel și-a făcut loc în mediul rural kitsch-ul, măturând cultura folclorică, după cum susținea Clement Greenberg. Pentru ei este un simbol de reuşită socială, deoarece, după criteriile satului, când te uiţi la casa omului vezi cu cine ai de-a face. Anexele gospodăriei inițial utilitare devin mai mult estetizante, după cum putem vedea în cazul foișorului de lemn sau căruței, care au devenit obiecte de aranjament ambiental sau suporturi de flori. Noul țăran este mai preocupat de aspectul casei sale decât de creșterea animalelor sau de agricultură, această preocupare născându-se din dorința sa de a fi catalogat ca parte a modernului. Despre acest fenomen vorbește și antropologul Vintilă Mihăilescu în articolul România rustică (II) – foişorul, material realizat pentru revista Dilema Veche.[1]
Dispariția țăranului român şi cum s-a născut prăpăstia dintre sate şi oraşe a fost subliniată în nenumărate rânduri și de antropolog.
[Pentru el] ţăranul este o categorie socială care se cheamă societate ţărănească, iar a fi ţăran nu este o ocupaţie, este un mod de viaţă. Nu poţi să fii ţăran de unul singur. Dacă eu mă mut la ţară şi cultiv legume, asta nu înseamnă că devin ţăran. Dacă îmi fac o fermă, sunt fermier. Dacă mă duc şi stau la sat, sunt rentier. Dacă sunt la pensie, sunt pensionar. Ţăranul nu poate exista decât ca membru al unei societăţi ţărăneşti cu un anumit stil de viaţă, care presupune un anumit gen de cunoaştere sătească, un anumit gen de muncă a câmpului, un anumit tip de organizare a muncii în familie. Nu poţi să fii ţăran part time. Poţi să ai nişte comportamente de tip ţărănesc, să mai păstrezi nişte valori de tip ţărănesc. Să îţi aminteşti cu nostalgie de viaţă ţărănească, să o imiţi din când în când. Dar nu mai există ţărani.
Vintilă Mihăilescu sugerează că anii de comunism au modificat puternic clivajul rural/urban din România, împingând ruralul către urban, prin industrializarea forţată, pentru ca mai apoi primul deceniu de după revoluţie să facă exact opusul. Noua perioadă, văzută de ţăran cu mari speranţe, s-a dovedit a fi nu mai puţin problematică decât perioada comunistă, deoarece normele Uniunii Europene au interzis modul de producţie domestic, conceptul de ţăran dispărând astfel în mod legal. Ţăranii mai există doar în zonele necrozate din punct de vedere social şi economic, unde nu au acces la piaţa externă, fiind nevoiţi să recurgă la economia de subzistenţă.
Date fiind cele spuse, singurul gând care îmi vine în minte acum, pe final, e legat de căutarea şi găsirea unor soluţii cu privire la prezervarea universului rural românesc şi al locuitorului său, ţăranul, pentru că, în fond, după cum afirma şi Liviu Rebreanu:
[…] în viaţa altor naţiuni, ţărănimea a putut avea, şi a avut un rol secundar, şters; pentru noi însă e izvorul românismului… La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Cuvântul însuşi e de origine urbană… Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. […] Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi…[2]
[1] http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/romania-rustica-ii-foisorul
[2] http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/lauda-taranului-roman-rebreanu
surse foto: 1; 2 – (c) Maria-Manuela Dușa
