Basmele m-au învăţat că în beznă se nasc monştrii. Când intram într-o cameră întunecată simţeam că îmi pierd respiraţia de teamă. Dar lumina venea să mă salveze. Ce e întunericul? Lipsa luminii? Ce e lumina? Lipsa întunericului? Folosim atât de des aceste cuvinte, dar nu percepem înţelesul lor în întregime.
Întunericul e ceva ce poţi inhala. Îl poţi simţi cum îţi îneacă plămânii. Şi te apasă. Îţi imobilizează întreaga fiinţă. E teamă. Te poţi pierde cu uşurinţă. În întuneric te sălbăticeşti. Nu mai (re)cunoşti viaţa scăldată în lumină, viața cu care erai atât de obişnuit, în care îţi găseai liniştea.
Omenirea a îndurat mult întuneric. Şi nu, nu mă refer la lipsa electricităţii, ci la ce omul a putut face altui om de-a lungul istoriei. Fie că a fost vorba de un război religios, fie doar de o dispută pentru bulgări de pământ, oamenii s-au luptat. Unul împotriva celuilalt. Creaţiile lui Dumnezeu ar trebui să trăiască în pace, dar cum? Cum, când este atât de uşor să faci rău? Răul a fost calea aleasă de om şi în ea îşi ispăşeşte pedeapsa lumească. Binele, deşi la fel de natural, pare a fi doar o opţiune.
Credeam că evoluând, oamenii vor şti să pună o barieră întunericului din minţile lor. Vor şti să se oprească. Traiul în secolul XX era totuşi un avantaj faţă de generaţiile trecute. Erau atâtea beneficii şi lucruri noi, care să facă viaţa omului mai uşoară, să potolească răul care o apasă ca un bolovan. Aparent binele nu a fost suficient, iar oamenii au ales din nou calea războiului. Când îmi vine în minte secolul trecut mă gândesc deseori la moarte. Prea mulţi oameni au murit pe nedrept, pentru alţii. Şi prea mulţi au fost forţaţi să o facă. Oare „poporul ales” a fost ales de Dumnezeu ca să moară pentru a moşteni Împărăţia Cerurilor? Au de plătit un preţ pentru că din mijlocul lor s-a născut Fiul lui Dumnezeu, pe care tot ei l-au răstignit? Nu cred că la asta s-a gândit Hitler când a aprobat pornirea mecanismul cunoscut sub numele de Holocaust.
Oare câţi oameni s-au ascuns pentru a scăpa de moarte? Oare câţi părinţi au renunţat la copiii lor pentru a-i feri de camerele de gazare? Poveştile sunt nenumărate, iar una dintre cele mai impresionante este cea descrisă în cartea Râs de şobolan a autoarei Nava Semel.
Din punct de vedere tehnic, cartea este împărţită în cinci părţi care încearcă să pună cap la cap povestea unei copile care a trăit ascunsă o parte din război. A avut prieteni în toată acea perioadă? Se poate spune că da, asta dacă putem considera un şobolan un prieten demn de o fiinţă umană. A trăit ascunsă printre morţi. Războiul făcea victime care ajungeau, în cele din urmă, în pământ, dar care nu ştiau că acolo, în acelaşi lut, cineva respiră, se zbate să trăiască. Copila şi-a reprimat lacrimile. Nu erau de niciun folos în subteran. Disperarea era de mult consumată. Era inutilă. Tot în pământ avea să rămână şi dacă se speria. Coada şobolanului o anunţa că nu e singură. Scârba îi trecuse. Un alt suflet era lângă al ei. Era ascunsă de către o familie de ţărani… ei ar fi trebuit să o ajute, să o protejeze. Abuzurile însă au îndreaptat-o pe fetiţă spre Dumnezeu. „Ave Maria, Ave Maria…” au fost ultimele cuvinte pe care le-a putut spune cu voce tare. Treptat s-au transformat în gânduri. Viaţa ei avea să se rezume numai la asta.
Alţi copii şi tineri o vor cunoaşte peste ani pe fetiţa care, devenită adultă, le va mărturisi prin cuvinte nerostite sufletul ei. Ea nu a fost decât un copil născut deja bătrân pentru că a avut tăria să trăiască orori. Lupta cu ea însăşi fusese una dintre ele. Poemele care îi însumează povestea vor crea frenezii şi vor da naştere unei noi ordini. Religii tinere, oamenii transformaţi în roboţi capabili să îşi programeze viaţa şi visele. Unii oameni îşi pot visa toate visele odată? Pot trăi fără speranţă şi bucurie pentru că sunt goi pe interior, consumaţi de mecanismele ce deja sunt viaţa lor. Ei sunt automatisme, la ei s-au oprit memoria şi durerea.
De ce a avut atât de mare succes antisemitismul? Printre alte aspecte de ordin social şi economic, oamenii voiau să îl răzbune pe Iisus. A fi evreu era cel mai mizerabil lucru pentru că poporul tău a îndrăznit să îl omoare pe Mântuitor. Nu şi-au dat seama că asta era menirea Lui pe pământ: să ne salveze pe noi prin sacrificiul Său. Însă au făcut-o pe fetiţă să se urască, să se dispreţuiască pentru că era evreică. Să îi poarte duşmănie luminii. O dureau ochii, o ardea pielea. Mintea ei era obişnuită cu întunericul pământului, cu şobolanii, cu ţărâna.
Legende şi basme de adormit copiii despre Dumnezeu, despre Creaţie, despre animale. Copila şi-a atribuit fericirea celor din urmă. Oamenii doar au rănit-o, i-au făcut promisiuni deşarte şi au mutilat-o sufleteşte şi trupeşte. Cum să îţi mai găseşti drumul după ce ai trăit într-o groapă? Cum să înveţi să râzi? Eşti gol pe interior. Păcat că oamenii nu îşi pot cumpăra o conştiinţă într-o lume în care aproape orice poate fi achiziţionat.
De ce a permis Dumnezeu Holocaustul? Poate pentru că oamenii Lui nu sunt perfecţi sau poate că în momentul Creaţiei El a dat greş. A permis răul în lume, răul din care izvorăsc toate greutăţile oamenilor, dar ei au învăţat să râdă şi să îşi domolească sufletul. Creatorul a îngăduit fiinţelor Lui să păstreze râsul pentru a-şi uşura poverile, fără să ştie că el poate fi răpit de întuneric. Rugăciunile şi tânguirile, semnele aşteptate din cer fără a primi răspuns ne fac să ne pierdem. Atât pe noi, cât şi credinţa.
„Ave Maria”… Maica Domnului era evreică, Iosif era evreu, regele David, ai cărui psalmi încearcă timid să vindece sufletul fetiţei, era evreu, Iisus era evreu. Dar copila respingea statutul ei, se nega pe ea însăşi. Îi repugna ideea de a fi evreică din nou. S-a anulat sub pământ, a refuzat să mai fie o evreică (mizerabilă) aşa cum îi reamintea ţăranca. S-a scufundat în întunericul sufletului ei alături de şobolanul care avea să îi fie permanent în gând.
„Părintele” va încerca să o ajute, dar nu va face decât să se golească şi el pe interior. E greu să rămâi om când simţi atâta durere. Te anesteziezi de bunăvoie şi uiţi. Memoria e doar o glumă pe care o putem da uitării. Nimeni nu are nevoie să îşi amintească de suferinţă. E suficient să îţi laşi capul să se odihnească în ţărână şi să fii una cu pământul… în cele din urmă, acolo te vei întoarce.
Dar deocamdată mai sunt ani de îndurat. Unica soluţie este să-ţi fereşti ochii de lumină. Câteodată poţi găsi pace numai în întuneric.
Titlu: Râs de șobolan
Autor: Nava Semel
Editură: Hasefer
An: 2014
Traducător: Ion Știubea
Pagini: 192
O puteți cunoaște pe autoare vineri, 27 martie, în Facultatea de Istorie (Bdul Regina Elisabeta 4-12). De la ora 10.00, la Amfiteatrul Nicolae Iorga va avea loc proiecția documentarului Aliyah DaDa, regizat de Oana Giurgiu. Proiecția va fi urmată de o masă rotundă tematică, moderată de Lect. Dr. Andrei Florin Sora, în Sala de Consiliu. Invitate speciale la eveniment sunt Nava Semel și Hana Benyamini, două dintre protagonistele filmului Aliyah DaDa. Detalii aici.