Undeva pe la mijloc de iarnă l-am cunoscut la o cafea pe regizorul și scenaristul Vlad Trandafir. Absolvent al UNATC-ului, Vlad a scris și regizat filme precum: Datorie (2006, distins cu Premiul pentru cel mai bun film de ficţiune la Teheran), Sinopsis docu-dramă (2007, distins cu premiul PROCINEMA), Fabulosul destin al lui Toma Cuzin (2009, distins cu Marele Premiu la Best Film Festival), După-amiază în Drumul Taberei (2011) și Le Pont (2014)[1]. Vlad Trandafir mi-a vorbit despre proiecte faine și anecdote numai bune de povestit, despre oamenii frumoși cu care a lucrat și despre ambițiile sale viitoare în calitate de regizor și scenarist, iar eu am savurat și cafeaua, și poveștile.
Unde se vedea copilul Vlad Trandafir când urma să se facă mare?
Când eram mic, în rarele momente de pragmatism, mă vedeam milițian (erau anii ’80, să ne amintim). Altfel, cam tot ce implica arme și împușcături era pe gustul meu. Ca mai toți tovarășii de joacă de pe stradă, am sperat să ajung, pe rând, Winnetou, d’Artagnan, Donatello (țestoasa, nu sculptorul), Jackie Chan (Bruce era trecuțel de-atunci), Soldat Universal, Terminator și, bineînțeles, Rambo. Ideea despre ce urma să devin nu mi s-a năzărit serios decât după vârsta de 14 ani, când pentru un timp am fost convins că voi lucra în IT. Prin ‘97 ai mei mi-au cumpărat și primul calculator – un Pentium cu microprocesor 166 MHz. Am intrat la Ovidius, la clasa de informatică, mediu care îmi lăsa puține dileme cu privire la viitorul profesional. Fiind unul dintre liceele bune din Constanța, m-am trezit într-un climat de competiție acerbă, în care lumea nu vorbea, practic, decât de calculatoare. Deci, da, cum încă nu prea făcusem cunoștință cu mine, eram convins că voi deveni programator sau ceva similar.
De ce ai ales științe, de ce Franța?
Ar fi nevoie de un scurt reminder al umblărilor mele. Sunt născut în București, am copilărit în Giulești, la bunici, până la vârsta de 13 ani. Apoi viața a făcut să mă mut la Constanța, alături de părinți. Vreo 4 ani am trăit, așadar, la mare. La Far, mai precis. Tot viața a făcut ca părinții mei, medici fiind, să aibă ocazia de a pleca în Franța, cu o bursă, la Marsilia. Mai întâi, a plecat taică-miu, apoi, unul câte unul, ne-a adus pe toți. Aveam 17 ani la momentul ăla și nu pot să spun că muream după gândul de a părăsi Constanța. Simțeam, cu tot caraghioslâcul pe care îl presupune o asemenea catalogare, că era locul meu de suflet. Aveam prieteni, aveam o lume în care mă învârteam și care devenise între timp a mea și mai ales – iar asta mi se pare până azi – fusesem fericit. În sensul cel mai naiv și mai tineresc al cuvântului. Lucrurile s-au schimbat cu totul când am ajuns în Franța. Despre cât de complicată a fost relația mea cu Marsilia am povestit câte ceva în recentul meu documentar Le Pont/Puntea. Cert este că, deși dislocat din iubita mea Constanță, am continuat să cred că soarta mea e să fac informatică. Spun azi soartă, dar atunci nu gândeam în termeni atât de dramatici. În lipsa unor idei mai năstrușnice, continuam să-mi întrețin iluzia că IT-ul este ceea ce mă aștepta. Și grație educației pe care am primit-o, dar și din pricina conservatorismului meu natural, trăiam cu conștiința că lucrurile, oricât de inadecvate ar putea părea, trebuie duse până la capăt. Ideea vocației nu mi-am pus-o decât mult mai târziu, după ce am înțeles pe propria piele ce nefericit lucru e să-ți ignori cu încăpățânare propriile înclinații. În consecință, am fost înscris la un liceu cu profil științific – Lycée Victor Hugo –, unde am făcut multă chimie, biologie, matematică, având ocazia să aleg, ca specializare, inclusiv informatica. Și, conform îndoielniculului obicei de care am pomenit, am rămas loial informaticii.
Cum s-a realizat trecerea de la studiul informaticii și al științelor la cel al regiei și al scenaristicii?
N-am bănuit că aș putea dovedi vreo vocație în domeniile artei decât când m-am lovit cu adevărat de matematica superioară. Pot să relatez în detaliu angoasele pe care mi le provocau Teorema lui Lagrange, stările de panică vecine cu tortura pe care le aveam când trebuia să rezolv vreo serie Fourier. Continui să mă gândesc și azi, cu înfrigurare, la acea perioadă din viața mea, fără doar și poate cei mai siniștri ani pe care i-am trăit până acum. În același timp, ar fi cu totul lipsit de gratitudine să spun că îi regret. Deși nu m-aș întoarce vreodată la ei, sunt anii fără de care n-aș fi avut parte de această primă, nu mă feresc să-i spun așa, trezire. Cum altfel aș fi putut fi determinat să-mi pun, în mod serios, întrebarea ce e cu mine pe lume? Ce impas mai oportun ca să pricep câte ceva despre înclinațiile pe care alesesem să le ignor cu rea-credință, în toți acei ani? Fără confuziile, dar și edificările acelor ani, nu aș fi ajuns ca la finalul studiilor să pot lua hotărârea de a reveni în țară și de a face regie. Așa am făcut trecerea, grație acestei perioade aparent tulburi.
În ce măsură traiul în Franța a contribuit la decizia de a deveni regizor?
Întrebarea e provocatoare, dar și suficient de largă încât să inspire un evantai de supoziții. Nu prea știu. Pe de altă parte, îngroș și eu rândurile celor care consideră că nimic nu se întâmplă în viață fără sens. Prin urmare, ca să intru nițel în joc, aș putea spune că a contribuit. De pildă, e cât se poate de clar că în anii în care am locuit în Franța am trăit printre oameni amatori de filme. Un obicei în familie – comun, poate, dar căruia eu îi păstrez o afecțiune deosebită – era mersul, sâmbăta sau duminica, la Cinéma Le Prado sau la UGC Capitole, pe Canebière. Pe lângă puzderia de americănisme, am avut ocazia să văd și o mulțime de filme franțuzești (chestie care nu mi se mai întâmplase de la începutul anilor ’90, când TVR-ul își făcuse un program din a difuza toate peliculele în care apărea Alain Deloin). Tot ieșirile astea se încheiau, pentru motive nu neapărat profunde, la McDonald’s. Justificarea – născocită, cred, de frate-miu, și devenită cu timpul un soi de crez îndoielnic – era: il faut finir en beauté! Era formula prin care taică-miu, săracul, se lăsa convins de utilitatea unor mese nu neapărat sănătoase, dar la fel de populare precum arta pe care tocmai o consumaserăm. Adesea, era și o chestiune de racordare la natura circumstanțelor: dacă mergeai să vezi Matrix dublat în franceză, cu greu puteai pe urmă să apreciezi niște midii în sos de Roquefort. Dar întâmplările de felul acesta, multe și emoționante pentru mine, sunt mai curând evocatoare pentru spectatorul care sunt. Mai relevant pentru încercările mele de a-mi găsi un mijloc de expresie a fost un anumit climat intelectual la care eram martor. De exemplu, îi rămân foarte recunoscător unei doamne care conduce, la Marsilia, o asociație culturală franco-română. Mulțumită dânsei am putut lua, pe la 19 ani, un prim contact cu experiența de organizator de evenimente culturale. Eforturile de a mișca ceva din punct de vedere cultural în biata noastră diasporă m-au impresionat foarte mult la vremea aceea. Apoi, bineînțeles, modul de viață francez. Dar cred că cel mai mult – câțiva autori care începuseră să mă pasioneze. Toate astea mi-au dat o mână de ajutor în a face cunoștință cu mine însumi. În Franța mi-am descoperit identitatea și cultura; acolo am început să pricep câte ceva din ceea ce înseamnă să fii român. Alegerea unei meserii e, hotărât lucru, ceva enigmatic și n-am nicio șansă să contabilizez just întâmplările care au jucat în decizia mea de a da la regie. Mi-e clar, în același timp, că experiența franceză a cântărit în schimbarea asta într-un mod mai puțin subtil decât s-ar putea crede.
Ne poți povesti puțin despre activitatea ca lector în cadrul Fundației Calea Victoriei?
Țin, în cadrul Fundației, Atelierul de scenaristică – Cum se scrie un film. Ce pot să spun, din capul locului, e că încerc să nu fac din el un spațiu de vehiculat informații despre cum se scriu scenariile. Nu doar și nu în primul rând. Așa cum îl înțeleg eu, atelierul se dorește terenul unor întâlniri, înainte de toate, firești. Îmi fac această speranță, că reușesc să asigur un climat de respect și de afecțiune, în care întâlnirea, în sensul adânc al cuvântului, să se poată produce. Umorul, de asemenea, e un ingredient pe care încerc să-l cultiv. Altfel spus, până să mă intereseze scenaristica, aș zice că mă interesează oamenii și experiența pe care le-o pot oferi. Dacă vreau să trec ceva cursanților mei, cred că nu o pot face decât printr-o bună însoțire. O acompaniere oportună, preferabil generoasă, în care, în mod evident, nu e loc de discursuri ex cathedra. E, de altfel, și crezul Fundației și motivul pentru care reușește să fie un loc atât de prețuit. Pentru că înțelege să răspundă nevoii oamenilor de cunoaștere printr-un firesc și o apreciere destul de rare în mica noastră lume. Altfel, se înțelege că atelierul își propune să ofere cursanților noțiuni și metode care înlesnesc scrisul, care eliberează ceea ce am putea numi energii creatoare. Scrisul pentru ecran este un proces la fel de enigmatic ca scrisul în sine și – oarecum legitim – prejudecata curentă invocă inspirația ca unic îndrumător. Ca să fim cinstiți până la capăt, trebuie să spunem că nimeni nu-ți poate spune cum să scrii. Nu e ceva ce se învață, nu este o știință exactă. Pe de altă parte – veste bună –, nu e nici un domeniu al arbitrarului. Grație unor autori pasionați de subiect (unul dintre primii e nimeni altul decât Aristotel), dispunem de câteva (numeroase) principii călăuzitoare. Îmi încep atelierul printr-un loc comun, dar care nu încetează să contrarieze: povestea, indiferent că vorbim de literatură, dramaturgie sau scenaristică, e viață concentrată. E o metaforă a vieții, cum spune McKee. Prin urmare, există niște forme, niște noțiuni, care îi pot ghida pe cei care visează să scrie bine, iar ele sunt inspirate din viață. Mai concret, atelierul tratează în profunzime ce făceam printr-a V-a, adică faimoasele momente ale subiectului. Este o imersiune în fiecare dintre ele, propunându-și să le pună într-o lumină nouă, să le facă accesibile cursanților, să sublinieze rolul pe care îl joacă în economia scenariului de film. Principiile puse în discuție sunt înrudite cu cele care guvernează scrisul literar sau dramatic, dar scenaristica are, bineînțeles, și o natură a ei, cu propriile specificități. Or, scopul declarat al atelierului este filmul – povestea în imagini.
De unde ideea proiectului Colțuri de București?
Din dorința de a fi în relații mai bune cu propriul oraș. Deși sunt întors de aproape 12 ani, mi-am dat seama că mă revendic prea puțin ca bucureștean, că dâmbovițeanul din mine e nescuzabil de atrofiat. Concret însă a plecat de la constatarea că pot să fiu destul de absent. Cu titlul de exemplu, întâmplarea care a fost sursa de inspirație a proiectului. Trecând des prin Piața Charles de Gaulle, vedeam de fiecare dată un monument neobișnuit, un fel de disc de bronz cu niște perforații în formă de cruce. Cu toate astea, n-am fost niciodată suficient de curios încât să-i acord o privire mai atentă, să pricep ce e cu el. Aveam parte de o mică contrariere vizuală, apoi îmi vedeam de drum. Și s-a întâmplat să dau peste o emisiune a Eugeniei Vodă, Profesioniștii, cu regretatul Mihai Oroveanu. Oroveanu a vorbit și de acest monument, care – am aflat atunci – se numea Crucea secolului și care era opera sculptorului Paul Neagu. Am fost captivat de descrierea pe care i-o făcea (de menționat, de exemplu, poreclele pe care le-a căpătat în timp monumentul: Biscuitul, Nasturele, Aspirina găurită sau Prescura) și, simultan, m-am simțit iritat bine de propria nepăsare, socotind că multe lucruri trebuie să fi ratat cu modul ăsta de-a trata realitatea. Bineînțeles că fiecare avem vieți agitate și nu avem timp de fleacuri. În același timp însă cădem cu toții de acord că e și multă fățărie în această scuză și, cu toate astea, nu facem nimic. Or, eu mă hotărâsem să nu-mi mai las privirea confiscată complet de pretinse sarcini presante și să înregistrez mai bine locurile prin care trec. Am zis că e momentul să-mi cultiv un dram în plus de atenție, iar Colțuri de București a fost soluția pe care am găsit-o la problema mea. Pentru ca răspunsul să fie însă complet, ar trebui să adaug că nu m-am apucat să filmez, literalmente, colțuri de București. Am înțeles repede că, dacă vreau să dobândesc o relație autentică cu locurile în care trăiesc, trebuie să-mi întorc privirea de la ele la oameni, iar Bucureștiul să rămână fundal. Atenția acordată oamenilor cu care am stat de vorbă, poveștilor lor – atunci când reușesc să devină confesiuni – sunt cele care mă fac să privesc Bucureștiul cu alți ochi.
Care a fost cea mai frumoasă poveste descoperită prin intermediul proiectului?
Toate sunt emoționante, nu cred că e una cea mai. Credința mea e că ele își fac efectul în măsura în care consumi o doză mare, cât mai multe, nu una sau două. Dacă mă iei repede, aș spune că relatarea lui Paul Ipate despre strada Izvorul Crișului mi-a plăcut în mod special. La fel și evocarea domnului Neagu Djuvara despre casa în care a copilărit și anecdotele din familie. Umorul lui Tiberiu Soare, când vorbește despre Cișmigiu, e pur și simplu memorabil. Memorabilă și la fel de amuzantă e și relatarea domnului Vintilă Mihăilescu despre strada Teleajen, unde și-a trăit o bună parte din viață. Sau a lui Radu Paraschivescu despre casa unde locuia Narcisa, fata de care era îndrăgostit pe la 13 ani. Ioana Pârvulescu povestește, de asemenea, întâmplări cu totul inedite pentru istoria Bucureștiului despre locul fostului Teatru Național. Tot așa și Dan C. Mihăilescu, care evocă Mânăstirea Antim, locul în care s-a spovedit prima oară la Părintele Sofian. Sunt multe și pitorești și n-aș putea să aleg una singură.
Dacă ai putea să te întorci în timp, pe care dintre personalitățile Bucureștiului de acum o sută de ani ai ruga-o să se confeseze în fața camerei?
Hm, era să spun Caragiale, dar Caragiale a murit în 1912. Eliade ar fi, bineînțeles, un excelent exemplu. Mai ales că n-am filmat încă nimic pe Mântuleasa sau pe Mătăsari. Și mai bun pentru mine ar fi, cred, Cioran. Cred că am râde serios la ce-ar fi putut debita Cioran. Oare ce colț de București ar fi ales Cioran? Sau Țuțea? Capșa? Sigur nu. Tot din epocă, aș fi foarte interesat să aflu ce ar avea de povestit Nicolae Steinhardt. Sau la fel de tânărul, pe-atunci, Anghel Papacioc. Ce-ar considera că merită povestit? Ar mai exista colțurile lor de București? Ca să facem o glumă, însă, aș spune că nu e nevoie să mă întorc în timp o sută de ani. Având în vedere că domnul Neagu Djuvara se apropie de vârsta de 99 de ani, se poate spune că am bifat deja această provocare și fără mașina timpului. Merită o reverență anume, fie și numai din acest motiv.
Care ar fi cele mai importante trei lucruri pe care le-ai schimba la București?
Cele mai importante trei lucruri pe care le-aș schimba le-ar schimba, de fapt, oricine. Mi-ar plăcea să fie mai neaglomerat, mai verde și cu clădirile vechi restaurate. În mod evident, niciunul dintre aceste lucruri nu e plauzibil să se întâmple în viitorul apropiat, putem deci să oftăm filosofic.
Vorbește-ne puțin despre proiectele în care ești implicat în prezent.
Continui Colțuri de București – și proiectul, dar și platforma mea de producție video, www.colturidebucuresti.net. Apoi, cu documentarul pe care l-am realizat în Franța – Le Pont / Puntea – urmează să am o serie de proiecții internaționale, din care prima va avea loc la Tel Aviv, pe 13 martie – va deschide Festivalul de Film dedicat Francofoniei. În gestație, cum se spune, e și un proiect de ficțiune, dar despre care nu divulg nimic deocamdată.
[1] Informații suplimentare aici, accesat la data de 10.03.2015